Cu sau fără mine ori fără tine, cititorule, viaţa merge mai departe. Au rămas celebre vorbele unui mare comandant de oşti ce a luptat în rezistenţa franceză pe vremea celui de-al doilea război mondial. Generalul Charles De Gaulle, căci despre domnia sa este vorba, care, ulterior a devenit – pe merit – preşedintele Franţei şi un mare iubitor al României.
Cândva, De Gaulle spunea: „E plin cimitirul de oameni de neînlocuit!” Şi câtă dreptate avea. Am avut, în scurta mea viaţă, parte şi de bune şi de rele. Nu-i exclus ca, vreodată, mai ales cu vorba mea mai acidă şi destul de incisivă – îndeosebi în perioada juneţei – să fi supărat pe cineva. Exclus ca eu să fi fost rău intenţionat. Poate, doar, niţel pripit. Am făcut glume, glumiţe şi cu cine merita şi cu cine nu avea chiar deloc simţul umorului. De fiecare dată, am plătit. Mai mult sau mai puţin. Avea dreptate amicul meu Doru Dădălău că, pe vremea comuniştilor, aveai dreptul să te aperi.
Au mai păţit-o şi alţii, înaintea mea. Nu numai că nu le-am dat dreptate, dar m-am gândit – ca mai totdeauna – că în tot răul este şi un pic de bine. Nu, nu-i vorba de neocomunism. Ci doar de o societate care se tot caută de vreo 23 de ani. În care au ieşit la suprafaţă şi gunoaiele. Nu doar valorile. Foarte posibil ca acestea din urmă să fi avut mai multe de pătimit.
Este departe de mine gândul că aş fi perfect. Nici vorbă! Totuşi,, aşa cum zicea savantul şi filosoful grec Aristotel: „Celui bun îi este propriu de a înfăptui binele”. Şi, atât cât am putut, eu m-am străduit. Normal, numai Cel de Sus ştie cât ne mai rabdă pe pământ. Îmi propun să mă străduiesc în continuare a fi mai bun, să fac mai mult bine. Şi să mă mai ocup şi de mine. “Pe pământ, nu în gând”, cum inspirat glăsuia poetul naţional – cel mai mare al generaţiei mele, cred – Adrian Păunescu. Despre căile înfăptuirii binelui sunt mult prea multe de spus. Numai că, nu-i poţi face bine cuiva cu de-a sila. Te legi de o faptă, de o publicaţie – cu viaţa ei, care-i de multe ori şi a ta -, dar vine vremea şi să te desparţi. Aş fi avut minima pretenţie ca aceasta – despărţirea adică – să se facă în termeni oneşti. Cu dialog – ca între oameni civilizaţi – şi, dacă nu cer prea mult, cu o banală strângere de mână. Dacă nu-s cumva prea pretenţios şi apreciat – în mod superficialo-pripit – ca fiind de modă veche. Aş prefera, tot legat de tema acestui text, ca oamenii ţării să nu se mai repeadă a da vina pe cutare ori cutare guvernare. Chit că nici guvernările nu-s perfecte. Şi nici n-ar avea cum fi pe placul fiecăruia. Propun, de aceea, să ne analizăm mai adânc, fiecare în parte şi să judecăm ce facem noi pentru ţară.
Ion Predoşanu
