În Anul Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, putem constata că Nicolae Bălcescu foloseşte ideea de naţionalitate, în întreaga sa operă, tocmai ca o ilustrare a năzuinţei de a exprima aspiraţia de veacuri a românilor – unitatea naţională! Dintre termenii utilizați, cel mai des întâlnit rămâne acela de “naţie”, pentru ca termenul de “naţiune” să-l aflăm abia în corespondenţa sa, când autorul spune că “naţiunile vor libertate naţională”, fie pentru a-şi exersa perspicacitatea, fie pentru a-şi rafina termenii de comparaţie!
“Unitatea naţională este chezăşuirea libertăţii, este trupul trebuincios ca sufletul să nu piară şi să amorţească, ci din contră, să poată creşte şi a se dezvolta”
Termenul cel mai interesant şi mai demn de atenţia cercetătorului rămâne, însă, termenul de “naţionalitate”, care se dovedeşte a fi mai mult decât un concept operaţional, fiind chiar un principiu de viaţă, de care se leagă însăşi existenţa poporului român! Iar “dacă naţionalitatea este sufletul unui popor, dacă câtă vreme el păstrează acest semn caracteristic al individualităţii sale, acest spirit de viaţă, el este învestit cu dreptul neprescriptibil de-a trăi liber, unitatea naţională este chezăşuirea libertăţii lui, este trupul lui, trebuincios ca sufletul să nu piară şi să amorţească, ci din contră, să poată creşte şi a se dezvolta” (N.Bălcescu, Opere vol.I, Edit. Acad. R.P.R., Buc.1953), deoarece numai sub forma unei pretinse utopii politice, unii dintre noi vom realiza ce înseamnă acest “semn caracteristic al individualităţii”! Dar, aşa cum privilegiul de-a dobândi naţionalitatea, prin însuşi dreptul la viaţă, seamănă izbitor cu visul eroic al tinereţii din epoca romantică, la fel şi termenul care are efectul unei revelaţii, se metamorfozează în idealul care însufleţeşte zorii libertăţii unui popor! În contextul unei teorii comparatiste a naţionalităţilor, “sufletul unui popor” se reverberează el însuşi, într-o forţă care îl ajută să reziste până departe, dincolo de vitregiile istoriei!
Adâncirea şi apropierea până la sinonimie a termenilor de naţie, naţionalitate şi naţiune, răspunde unui imperativ categoric al acelei vremi, astfel încât fiecare termen în parte este un scop în sine, dar nicidecum un simplu mijloc pentru atingerea scopului unei anumite clase sociale, mai ales că principiul naţionalităţii a fost şi este unul definitoriu pentru întregul spaţiu european, nefiind, oricum, doar o particularitate a spaţiului balcanic din zona carpato-dunăreană.
Odată cu formarea statelor feudale româneşti, aşa cum apreciază Bălcescu, naţia română s-a constituit ca entitate materială şi spirituală cu valorile ei specifice, iar printr-un întreg şir de războaie care au urmat, românii nu au făcut decât să-şi apere naţionalitatea în faţa ameninţărilor venite din partea imperiilor străine. Ce îndreptăţeşte, totuşi, insistenţa cu care Bălcescu susţine problema naţionalităţii române? Poate un anumit simţ extraordinar al faptului că românii au avut întotdeauna o percepţie deosebită a propriei identităţi şi a originii lor comune! Sau tocmai pentru a realiza ceea ce îi diferenţiază faţă de alţii, aşa cum apare astăzi o percepţie atât de puternică a diferenţelor culturale din interiorul unor naţiuni, pe fondul unor cauze multiple care generează stări conflictuale interetnice greu de explicat şi din ce în ce mai anevoios de stăvilit!
“Viața nu merită trăită, dacă e trăită în genunchi în fața altora”
În condiţiile existenţei unor puternice rămăşiţe ale relaţiilor feudale, pentru poporul român s-a pus mereu cu acuitate problema trezirii sentimentului naţional sau a “duhului naţionalităţii”, cum spune Bălcescu. Românii se aflau, aşa cum istoria a confirmat, de altfel, în faţa unor evenimente cruciale care aveau să le hotărască destinul, existenţa lor ca naţiune, iar afirmarea puternică a naţionalităţii era numai preludiul unor schimbări fundamentale.
Prin extensie, un fel de sinonimie a termenilor de naţie, naţionalitate şi naţiune este departe de a fi rodul unei neînţelegeri sau confuzii asupra situaţiei reale din Principate, cu atât mai puţin a unei erori de ordin lingvistic, ci, mai degrabă o apropiere a trecutului în spirit romantic, dar şi o mai evidentă apropiere a acestuia de problemele prezentului, pentru a sensibiliza contemporanii asupra sarcinilor care stau în faţa viitorului.
În viziunea lui Bălcescu, ideea de naţie se leagă mai mult de istorie, de un trecut glorios, plin de fapte vitejeşti, în care românii au luptat fără preget pentru apărarea independenţei, pentru libertate şi unitate. Tocmai o astfel de idee îi prilejuieşte evocarea figurii strălucite a celui care a întruchipat “spiritul şi individualitatea naţiei” (N.Bălcescu, Opere vol. II, Edit. Acad., 1953, p.18), Mihai Voievod Viteazul, acela care “lucra la crearea naţionalităţii româneşti, la unirea tuturor românilor într-un stat politic” (N.Bălcescu, Op.I, Scrieri istorice, pol.şi econ. 1844-1847, Edit.Acad.R.S.R., Buc.1974, pp.211-212), iar ceea ce el numeşte “crearea naţionalităţii” înseamnă constituirea însăşi a naţiunii!
Ideea de naţionalitate cuprinde şi pe aceea de naţie, pentru că este rezultatul conştientizării celei din urmă, afirmând spiritul de viaţă al indivizilor, întărindu-le conştiinţa apartenenţei la o anumită comunitate de teritoriu, de limbă, de tradiţii şi obiceiuri. Problema unităţii naţionale are pentru Bălcescu două sensuri majore: unitate morală şi unitate politică. Ideea de naţionalitate raportată la ideea de naţie are sensul unei unităţi morale, pentru că ea este “unire-n cuget şi-n simţiri”, dar prin raportare la ideea de naţiune, naţionalitatea capătă sensul unităţii politice, ca “o idee măreaţă şi singură mântuitoare pentru noi, pe care, din orbirea acelor veacuri, părinţii noştri nu o putură realiza statornic, şi care singură trebuie să fie ţinta politică a românilor de astăzi” (Ibidem)! Deci, quod erat demonstrandum, deoarece lupta pentru păstrarea naţionalităţii înseamnă pentru Bălcescu, mai întâi o luptă politică! Tocmai de aceea, românii au triumfat numai atunci când s-au luptat pentru drepturile lor naţionale, pentru naţionalitatea lor, iar pericolul pierderii naţionalităţii i-a unit şi i-a făcut de neînvins! Războaiele pe care ei le-au dus, prin ridicarea la luptă a întregului popor, sunt un exemplu elocvent în acest sens, iar, dacă “războaiele lor încetând atunci a mai fi naţionale, ei, pierdură acel entuziasm care face pe tot poporul nebiruit, când el ştie că se luptă pentru naţionalitatea şi libertatea sa” (Idem, p.147).
Bălcescu foloseşte mereu prilejul de a sublinia rolul deosebit pe care masele de ţărani liberi l-au avut în apărarea naţionalităţii, dar el nu uită să-i certe pe stăpânitorii aristocraţi, boieri sau nobili, care, accentuându-şi asuprirea, au fost primii care au trădat cauza naţională, tocmai pentru că au căutat şi au aflat mereu la cancelariile străine soluţia salvatoare pentru a-şi păstra privilegiile şi poziţia socială! “Ţinta noastră, domnilor, spunea Bălcescu în discursul rostit în faţa Societăţii studenţilor români de la Paris, socotesc că nu poate fi alta decât Unitatea naţională a românilor. Unitate mai întâi în idei şi în simtimente, care să aducă apoi cu vremea unitatea politică, care să facă din munteni, din moldoveni, din băsarabeni, din bucovineni, din transilvăneni, din bănăţeni, din cuţovlachi, să facă un trup politic, o naţie românească, un stat de şapte milioane de români. La crearea acestei naţionalităţi, la o reformare socială a românilor bazată pe sfintele principii ale dreptăţii şi ale egalităţii trebuie să ţintească toate silinţele noastre” (Idem pp. 177-178, N.Bălcescu, Op.vol.I, Scrieri ist., pol.şi econ. 1844-1847, Buc.1974, Edit. Acad. RSR), iar această “reformare socială” poate fi considerată izvorul pentru afirmarea naţionalităţii şi pentru rezolvarea problemei unității naţionale, poate chiar ca o iluzie provenită din epoca luminilor, în care morala, politica şi ideile se completau sub semnul raţionalităţii şi al revelării unor aspiraţii colective premature, mai ales că naţionalitatea era privită ca fiind creaţia Providenţei şi a Raţiunii, pe orbita unui adevăr unic şi absolut, care s-a manifestat atât de strălucit la 1 Decembrie 1918!
Profesor, Vasile GOGONEA
