În Duminica a 25-a după Rusalii avem Pilda samarineanului milostiv (Sf. Ev. Luca 10, 25-37), poate una dintre pericopele Sfintei Evanghelii de o rară şi adâncă frumuseţe duhovnicească, în care Dumnezeu preamărește în sufletul nostru iubirea aproapelui prin fapte care răspund la întrebarea pe care şi astăzi, ca şi atunci, o întâlnim şi dorim să-i găsim un răspuns care să ne dea curaj şi mângâiere, privitoare la acela pe care îl putem socoti cu adevărat aproapele nostru!
E firesc să ne întrebăm și să căutăm un răspuns, chiar privind prin prisma evenimentelor noastre cotidiene, cum ar fi drama de la Club Colectiv, pentru a afla momentul sau locul binecuvântat unde mai putem afla un samarinean al post-modernității mileniului al treilea creștin, un om plin de milă şi de compasiune, pentru a desluși naturalețea vieții acesteia, într-o realitate pe care o trăim și o simțim cu toţii, mai ales în timpul pe care îl știm că este marcat de crize şi de atâtea provocări ale veacului.
“Învăţătorule, ce să fac eu, ca să moştenesc viaţa de veci?”
Pilda Samarineanul milostiv ne prezintă faptul că un iudeu care se îndeletnicea cu tâlcuirea scrierilor sfinte, Îl opri pe Iisus, întrebându-L: “Învăţătorule, ce să fac eu, ca să moştenesc viaţa de veci?” (Luca 10,25), iar cel care adresase întrebarea, știa că numai Iisus putea să-i arate calea spre mântuire, spre viaţa veşnică. De aceea, s-a apropiat cu dorinţa de a afla răspuns la întrebarea ce-l neliniştea, cu atât mai mult cu cât răspunsul pe care-L dă Mântuitorul este tot o întrebare: “Ce este scris în Lege? Cum citeşti?”, iar imediat, cel care a întrebat, răspunde citând două fragmente din cărţile «Levitic» şi «Deuteronom», care constituiau partea centrală a rugăciunii evreilor pioşi: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi» (Lev.19,18)! «Drept ai răspuns: fă aceasta şi vei trăi» (Luca 10,28), poate viața cea adevărată! În acest fel, i-a dat Iisus învăţătorului de Lege un exemplu, ca să înţeleagă că astfel va câştiga viaţa veşnică. În Legea lui Moise, unde apare prima dată acest termen, «aproapele», susținătorul nu putea fi decât un conaţional, un israelit, iar pentru a sublinia diferenţa de optică dintre cele două etape istorice, Mântuitorul va privi direct şi atent, luând ca exemplu de compasiune, dragoste şi milă pe acest samarinean. Evident, au trecut două milenii de când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a istorisit parabola aceasta a omului căzut între tâlhari, iar de atunci, o mulţime de oameni au căzut şi cad mereu între tâlharii, nu numai trupeşti, dar, mai ales cei sufleteşti care roiesc pretutindeni! Mântuitorul a rostit pilda, plecând de la un fapt real, aşa cum este cazul, de altfel, cu majoritatea pildelor, dacă nu cumva cu toate.
“Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău!”
Se ştie, bunăoară, că drumul coborâtor de la Ierusalim la Ierihon, cu 1.000 m diferenţă de altitudine, şi care se întinde pe aproape 30 de km, era o cale primejdioasă pentru călători, întrucât în grotele de pe laturile lui se ascundeau o mulţime de hoţi care-i jefuiau şi chiar îi ucideau pe trecători, pricină pentru care a fost numită şi «calea însângerată», iar pentru aceasta, chiar întâmplarea descrisă de Mântuitorul este întru totul verosimilă. Mai mult, se pare că pilda a fost rostită într-o casă ori curte din Betania, aşezare aflată chiar pe acest drum care lega Ierusalimul de Ierihon. Poate că, rostind această pildă, Mântuitorul are în vedere trei planuri: unul restrâns, cu trimitere la relaţiile dintre iudei şi celelalte neamuri reprezentate aici prin samarineni, altul larg, universal, care priveşte opera de mântuire a întregului neam omenesc şi, în sfârşit, unul care priveşte relaţiile interumane din orice loc şi timp. În acest fel, să precizăm că învăţătorul de lege făcea parte din tagma cărturarilor, membri ai Sinedriului, care cunoşteau bine Legea Vechiului Testament, fiind acreditaţi, astfel, să-i înveţe şi pe alţii cele cuvenite. Acești cărturari erau cumva și invidioși, deoarece considerându-se dascăli exclusivi, se simțeau deranjaţi de faptul că şi Mântuitorul învăţa mulţimile, fiind chiar numit «rabbi», adică «Învățătorul». Poate de aceea, destul de invidios şi cumva iscoditor, învăţătorul de lege vine la Iisus şi încearcă să-L plaseze în inferioritate, mai întâi cu întrebarea: “ce să fac să moştenesc viaţa de veci”? Imediat, după cea de-a doua întrebare: “cine este aproapele meu?“, constatăm cu uimire că Mântuitorul evocă nişte personaje relevante: omul căzut, tâlharii, preotul, levitul, samarineanul şi gazda de la casa de oaspeţi, toate raportându-le și la cele trei planuri enunţate anterior. Se poate spune că mulți creştini, desigur, nu deslușesc în profunzime cuprinsul acestei Sfinte Evanghelii și pe unii chiar îi nedumerește nepăsarea preotului, care a trecut pe lângă omul lăsat de tâlhari aproape mort. Mulţi zic, că dacă un preot a putut să fie fără milă faţă de un biet nenorocit, atunci, ce se mai poate spune despre ceilalţi oameni? Dar Evanghelia Duminicii acesteia de la începutul Postului Nașterii Domnului, tocmai ne arată că nu este vorba de un preot nemilostiv şi nu se face referire în această parabolă, nici la Ierusalimul, nici la Ierihonul acesta pământesc, deoarece înţelesul Evangheliei a cărei tâlcuire o facem cu ajutorul harului dumnezeiesc, ne poartă spre faptul că Dumnezeu preamărește cu Slava Duhului Său Sfânt, chiar sufletul nostru, întru iubirea aproapelui!
“Dintre cei trei, care a fost aproapele celui care căzuse în mâinile tâlharilor”?
Să reținem ideea că personajele mai sus întâlnite reprezintă diferite mentalităţi, că omul tâlhărit și bătut cu atâta cruzime, aflat în suferinţă mare, avea nevoie de ajutor, iar în virtutea logicii umane, a responsabilităţii comune de a oferi ajutor celui în suferință, orice om este chemat să devină un samarinean, un om stăpânit de milă şi compasiune. Constatăm că spre a-l face să înţeleagă cine este aproapele, Iisus Domnul înfăţişează interlocutorului Său, care se adresează cu întrebarea sinceră, o situaţie 
concretă și pe care o putem conștientiza fiecare dintre noi. Evitând generalizările cu un caracter abstract, El dă să înţeleagă învăţătorului de lege că aproapele este omul din imediata vecinătate, care are stringentă nevoie de sprijinul nostru, iar chipul samarineanului reprezintă adevărata salvare oferită prin bunătate şi compasiune, așa cum căderea în mâinile tâlharului reprezintă starea de nesiguranţă a vieţii, fragilitatea şi efemeritatea ei, precum şi decăderea spirituală asaltată de patimi și vicii. Drama căderii și a decăderii condiției umane este întotdeauna urmată de suferinţă, iar calea de la Ierusalim spre Ierihon este ca o dramă pe care omenirea nu încetează a o experimenta. De veacuri, această cale a adus numai durere şi regres, dar, cu toate acestea, din experienţa amară a fragilei noastre vieți, tristă, întunecată, mai nimeni nu a învăţat nimic, ci continuă să meargă pe această cale largă care duce cu paşi repezi spre pieire. Luptele pentru supremaţie, invidia și dușmăniile, pofta de a stăpâni, dorinţa de înavuţire fără efort, prin exploatare şi furt, necredinţa, depărtarea de Dumnezeu, indiferenţa, nepăsarea, lenea, răstălmăcirea intenţionată a binelui şi adevărului, acomodarea cu falsitatea pentru o viaţă comodă, fără responsabilitate, toate acestea conduc spre Ierihonul cel plin de suferinţă, spre moartea pământească. Poate că pe această cale anevoioasă a venit samarineanul în persoana Mântuitorului Hristos Cel întrupat, Care, văzându-l pe cel căzut şi fără ajutor, fără a ezita câtuși de puțin, l-a ridicat vindecându-i rănile cu ajutorul Sfintelor Taine, ducându-L în siguranţă în Biserica Sa. Dar, de fapt, aproapele celorlalți oameni iese din sine spre alții, aduce departele lui în apropierea lor, ca să-l cunoască și să se cunoască pe ei înșiși! Oare, cine este departele nostru, mai mult decât noi înșine? Cât timp ne trebuie ca să ne cunoaștem pe noi înșine? Oare, devenim vreodată, noi pentru noi, mai aproape ca la începutul căutării de sine, când descoperim că Dumnezeu preamărește în sufletul nostru iubirea aproapelui? Să gândim o clipă, că dacă pentru creştini, conceptul adevărat al omului constă în însuşirea lui de chip al Lui Dumnezeu, ei pot spune că slăbește chipul Lui Dumnezeu în om, când omul iese din viaţa de comuniune iubitoare cu ceilalţi şi se restabileşte când omul revine la o solidaritate activă cu ceilalți prin slujire reciprocă.
«Atunci Iisus a zis către el: “du-te de fă şi tu asemenea”»
Sfinții Părinți remarcă adeseori că dacă omul e făcut după chipul Lui Dumnezeu, întrucât se află în relaţie indisolubilă şi vitală cu semenii, atunci modelul vieţii umane e Sfânta Treime. Ei aduc în sprijinul acestei idei pluralul prin care Dumnezeu anunţă în Geneză crearea omului: «Să facem pe om după chipul nostru», iar de este aşa, oamenii dezvoltă fiinţa lor autentică în mod continuu, înaintând într-o comuniune tot mai asemănătoare cu comuniunea treimică. Aceasta o fac oamenii prin iubirea şi slujirea reciprocă ce se amplifică, iar făcând aceasta, oamenii împlinesc atât Voia Lui Dumnezeu, cât şi o necesitate a fiinţei lor lăuntrice. De cele mai multe ori, omul credincios nu poate explica responsabilitatea sa necondiţionată faţă de semenii săi, decât prin importanţa veşnică a fiinţei acelora şi a fiinţei sale.
În structura noastră umană e sădită această responsabilitate necondiţionată faţă de celălalt om! Oricum am fi, tineri sau bătrâni, tari sau slabi, sănătoşi sau bolnavi, putem împlini porunca cea mare a iubirii frăţeşti! Chiar dacă ne-am ruga lui Dumnezeu în fiecare zi, dimineaţa şi seara, chiar dacă am lăuda pe Dumnezeu în fiecare zi în rugăciunile pe care le ştim, chiar dacă am împărţi toate bunurile noastre celor lipsiţi, nici una din aceste fapte nu valorează înaintea Lui Dumnezeu, atâta cât să ne câştige împărăţia cerurilor, dacă nu vom avea în noi dragoste frăţească. În concluzie, Pilda aceasta, din Duminica a 25-a după Rusalii poate fi lesne de înțeles, dacă realizăm faptul că Iisus este Acela care întreabă pe învăţătorul de lege: “Care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?”, imediat deslușim că răspunsul nu putea fi altul decât cel dat: “Cel care a avut milă de el”. Şi Iisus i-a zis: “Mergi şi fă şi tu asemenea”. Este cuvântul cu care se încheie această pildă, poate cea mai bună şi mai potrivită aplicare a ei. Pentru că, de fapt, iubirea Lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui sunt una şi aceeaşi virtute și există un singur motiv pentru care îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele: Bunul Dumnezeu. Dar, pe lângă iubirea cu care trebuie să iubim pe Dumnezeu, Mântuitorul ne porunceşte, prin aceste cuvinte, să iubim pe aproapele nostru. Această iubire de aproapele, Mântuitorul nu numai că ne-o porunceşte, ci El însuşi ne-a dovedit-o prin pilda vieţii Sale îndumnezeite.
Profesor, Vasile GOGONEA
