Cu marea autoritate a unui spirit pătrunzător şi vizionar, cu înalta competenţă pe care i-o confereau cunoştinţele vaste, opera de istoric consacrat, participarea la Revoluţia de la 1848, nobleţea sufletească şi tăria de caracter, figura lui Nicolae Bălcescu se dovedeşte a fi cea mai puternic conturată şi mai substanţial legată de idealul unităţii naţionale, pentru care întreaga generaţie paşoptistă a militat cu ardoare.
“Cea dintâi carte a unei naţii”
În viaţa lui Bălcescu se distinge, pe de o parte, activitatea ştiinţifică laborioasă, plină de imaginaţie şi de creativitate, iar pe de altă parte, activitatea politică febrilă, militantă şi dusă până la sacrificiu, lucru pe care el însuşi l-a remarcat în corespondenţa sa. Nu întâmplător, Bălcescu a luat lecții particulare cu un arhimandrit grec și cu J.A. Vaillant, apoi și-a continuat studiile, la Colegiul «Sf. Sava» din București, unde l-a cunoscut pe Ion Ghica şi tot aici și-a însușit de la profesorul bănățean, Eftimie Murgu, primele elemente de filosofie. În iulie 1838, la 19 ani, s-a angajat în armată cu gradul de iuncher și a predat, ca învățător, cunoștințe elementare și lecții de istorie într-o școală destinată ostașilor, iar studiul istoriei, mai ales al documentelor referitoare la trecutul Principatelor, a devenit preocuparea dominantă, ceea ce a determinat orientarea tânărului ofițer spre gruparea națională condusă de colonelul Ion Câmpineanu. În acest context, Nicolae Bălcescu a participat, în 1840, la mișcarea revoluționară inițiată de Dimitrie Filipescu, alături de Eftimie Murgu, C. Bolliac, Marin Serghiescu, J.A. Vaillant, C. Telegescu, această mişcare având idealuri naționale privitoare la instituirea republicii, eliberarea și împroprietărirea țăranilor. Chiar dacă a fost reprimată de către autorităţile vremii, această mişcare a constituit un preludiu al idealului naţional, Bălcescu fiind considerat minor, a fost condamnat doar la trei ani de închisoare, de aici ieşind cu sănătatea şubrezită în anul 1842. Cu toate acestea, în anul 1843, Bălcescu s-a aflat printre membrii de bază ai unei societăți literare, apoi, a întemeiat împreună cu Ion Ghica și Christian Tell societatea secretă «Frăția», ce avea ca deviză «Dreptate şi Frăție», asociate cu idealurile de Libertate şi Unitate naţională. Ca un cercetător împătimit, Nicolae Bălcescu a călătorit prin provinciile românești, în căutarea vestigiilor istorice, și a legat prietenii cu moldovenii Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu și cu ardeleanul George Barițiu, afirmându-se ca unul dintre cei mai competenți istorici ai românilor, apreciat de Gheorghe Asachi, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade-Rădulescu, prin publicarea, în 1844, în revista ieșeană «Propășirea», a studiului «Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum», în care susținea ideea refacerii armatei naționale pe baze populare, ca un temei al unităţii de acţiune şi de trăire românească. De altfel, trecutul poporului român, ştiinţa istoriei şi studiul de profunzime asupra documentelor l-au pasionat dintotdeauna, prin cercetarea materialelor de arhivă. Manifestând un interes deosebit pentru istoria poporului său, încă de pe băncile şcolii, când nu se pomenea în învăţământul din acea perioadă de o istorie naţională, Bălcescu a înţeles că activitatea sa ştiinţifică trebuie să fie legată de ţelurile concrete ale eliberării sociale şi naţionale a poporului său, văzut şi înţeles în unitatea firească de limbă, cultură şi naţionalitate care prefigurează unitatea politică. Nimic nu poate fi mai sugestiv, în acest sens, decât propria sa apreciere asupra istoriei – “cea dintâi carte a unei naţii” – dovedindu-se, în acest fel, nu numai întemeietorul istoriografiei româneşti moderne, dar şi unul dintre reprezentanţii ei de frunte! “Nicolae Bălcescu a înţeles istoria ca o operă militantă care să constituie o carte de învăţătură pentru contemporani, unde aceştia să găsească mai uşor soluţiile cerute de procesul de cunoaştere socială şi naţională a poporului nostru. De aici şi preocupările sale stăruitoare pentru anumite teme din istoria românilor”(Miron Constantinescu, Cercetări sociologice, 1938-1971, Edit. Academiei RSR, Buc. 1971, pag.331).
“Bălcescu voia un stat românesc unitar, dar şi o naţiune liberă înlăuntru”
În mare măsură, putem afirma că în abordările sale privind evenimentele şi faptele care leagă trecutul cu prezentul, Bălcescu apreciază valorile unităţii naţionale ca elemente constitutive fundamentale ale obiectului istoric, iar întotdeauna reconstituirea trecutului porneşte de la faptele de cultură, ca fapte sociale, care demonstrează temeiul existenţei unei comunităţi de viaţă într-un areal determinat.
Bălcescu stabilea legătura strânsă dintre istorie şi necesităţile practice ale poporului român, istoria fiind, în viziunea sa, mentorul care urma să însănătoşească o întreagă atmosferă şi să dea linia directoare a mişcării unităţii naţionale româneşti. Istoria trebuia să reprezinte, în acelaşi timp, un îndemn pentru români să acţioneze cu mai multă însufleţire la o reformă politică şi socială ce urma să-i facă vrednici de a-şi lua rangul ce li se cuvenea în marea familie a naţiilor europene.
Istoria, în măsura în care este o adevărată ştiinţă, constituie şi o manifestare utilitară a spiritului conservator, deoarece, ea nu numai că explică trecutul, dar oferă şi soluţii pentru problemele contemporanilor, ca o adevărată filosofie practică! Iar, ca să poată îndeplini această menire, ştiinţa istorică trebuie să pună în centrul preocupărilor sale, să aibă ca obiect de studiu poporul în unitatea sa, să fie o istorie populară!
Dimensiunea umană la Nicolae Bălcescu e strâns legată de însuşirea sa de mare patriot, de mare creştin iubitor de oameni şi de ţară. Sunt rare asemenea cazuri când într-o inimă plină de simţire, tăria sentimentului se leagă strâns cu acea tărie de caracter dusă până la intransigenţa revoluţionară. Ce poate fi mai bun decât jertfirea de sine pentru triumful unei cauze care priveşte soarta ţării? “În inima lui, spunea mai târziu Vasile Alecsandri, patriotismul ocupa atâta loc că e de mirat cum de se puteau adăposti în ea şi alte simţiri“, iar o asemenea observaţie trebuie întregită şi cu o alta care ne arată că de multe ori, Bălcescu îl îndemna pe Alecsandri ca în viersul său să caute a cânta mai mult ţara! “Acest om tânăr, spunea E. Regnault, pe care o moarte prematură l-a smuls afecţiunii şi stimei compatrioţilor săi, se distingea nu numai prin forţa inteligenţei sale, ci şi prin vigoarea patriotismului său” (E. Regnault, “Histoire politique et sociale des Principautes Danubiennes”, Paris, 1855, pag.495). Aşa cum sublinia Windelband, în centrul faptului istoric se află întotdeauna omul, iar ceea ce nu este omenesc, poate deveni istoric, deci, obiect de studiu al ştiinţei istoriei, numai atunci când are legătură cu omul, adică, se raportează la valorile umane, pentru că întotdeauna putem vorbi de un caracter noologic şi uman al realităţilor istorice!
Pornind de la modul cum Heinrich Rickert aprecia omul, ca fiind centrul reprezentării istorice, nu doar ca făuritor de civilizaţie, ci şi în calitatea sa de creator al valorilor spirituale, putem spune că “Bălcescu vroia un stat românesc unitar, dar şi o naţiune liberă înlăuntru, descătuşată de asuprirea privilegiilor de clasă, eliberată de tirania unui despotism secular, spre a trăi un regim politic bazat pe domnia dreptăţii pentru toţi şi a libertăţii tuturor, aşa cum arată George Zane. Până şi unirea românilor nu este altceva decât înfăptuirea dreptăţii şi a libertăţii. Viaţa sa, ca şi scrierile sale sunt subjugate acestei credinţe.
Puţini dintre marii fruntaşi ai românismului şi-au risipit vreodată viaţa lor cu mai puţină grijă de ea, ca Bălcescu. El pare un posedat, un fanatic, pe care nimic nu-l descurajează, care merge mereu pe acelaşi drum, reuşind să găsească până şi în propriile sale mizerii viziunea biruinţii. Nici anii de închisoare, nici insuccesul unei revoluţii, nici exilul, nici sărăcia, nici suferinţa nu l-au putut abate din calea destinului pe care el singur şi l-a ales ”(Nicolae Bălcescu, Opere, Tomul I, partea I, “Scrieri istorice, politice şi economice”, Introducere de G. Zane, Buc. 1940, pag 6). Poate, ca o chintesenţă a tuturor aprecierilor privind personalitatea lui Bălcescu, merită să amintim cuvintele istoricului Dumitru Almaş, care îl consideră pe Nicolae Bălcescu “un român de pretutindeni şi de totdeauna”, iar dacă revenim la punctul de vedere al aceluiaşi Rickert, pe bună dreptate, obiectul principal la care orice scriere istorică raportează faptele petrecute rămâne, în mod surprinzător, “evoluţia vieţii sufleteşti a omului”! În felul său, Bălcescu atribuia vieţii trăite un sens major, pentru că el însuşi trăia la înălţimea unor mari idealuri, dincolo de compromisurile, egoismele şi josniciile pe care societatea le admite în numele unei fictive armonizări a intereselor meschine. Dorinţa de a afla adevărul şi de a-l rosti cu fermitate, asumându-şi-l în totalitatea sa, indiferent dacă place sau nu place, nu îl împinge pe Bălcescu la o atitudine neutră, incompatibilă, de altfel, cu temperatura morală a epocii şi cu adâncile resorturi pasionale ale firii sale, ci îl află mereu în linia întâi a luptei pentru unitate naţională!
Profesor, Vasile GOGONEA
