1. O promisiune onorată
Domnul prof.univ. Ion Popescu-Brădiceni, doctor în filologie, are preocupări literare foarte complexe şi aceasta nu este o noutate dat fiind multiplele apariţii editoriale cu valenţe poliperspectivice şi talent deosebit în abordarea unor probleme de literatură, critică literară, analiză a operelor diferiţilor scriitori sau filozofi. Este o adevărată enciclopedie în literatura română, un analist literar exigent, încât este greu să-l compari cu altcineva, dat fiind superlativul operei sale. Acesta este un autor valoros care face o abordare complexă a literaturii româneşti prin apariţia unui curent literar mai nou: transmodernismul. Doctorul în filologie şi în hermeneutica literaturii Ion Popescu-Brădiceni sesizează, în ton cu alţi autori (Basarab Nicolescu, Theodor Codreanu, Virgil Bulat şi alţii), o metodologie practică, faţă de cea teoretică, în opera autorilor amintiţi. Ea are la bază cea mai evoluată teorie a cunoaşterii: logica terţului inclus, elaborată prima dată între anii 1985-1988 de filozoful Ştefan Lupaşcu având la bază cercetări în domeniul fizicii. Discipolii săi identifică umanul cu tripla sa structură fizică, biologică şi psihică drept manifestare totală a materiei-energiei.
Logica terţului inclus explică paradoxurile mecanicii cuantice, fiind în viitor implicate în construcţia calculatoarelor cuantice, ce vor unifica revoluţia cuantică cu cea informaţională. Arta, dreptul sau istoria religiilor se vor reînnoi, negreşit, profitabil.
În unitate există trei terţuri; terţul tainic inclus este fundamental toleranţei şi demnităţii umane.
Domnul profesor dr. Ion Popescu-Brădiceni în lucrarea sa „Iona, în burta chitului” (apărută la editura NapocaStar din Cluj-Napoca în anul 2004) formulează paradigma transmodernistă. Opera literară este un obiect estetic complex plin de secrete fiind o promisiune a unui paradis (o patrie a tainelor greu de dezvăluit, de descris şi de interpretat). Domnia Sa semnalează astfel că cea mai bună cale a cunoaşterii este cea hermeneutică: „Hermeneutica rămâne, în continuare, din acest punct de vedere, teoria, metoda şi practica interpretării şi înţelegerii corecte a textelor…. de idei lingvistice şi literare”.
Deci domnul profesor dr. Ion Popescu-Brădiceni face mulţi paşi în drumul cercetării literare alături de alţi doi scriitori (Virgil Bulat, Victor Nicolae: „Raportul Iona”, Editura Cogito, Bucureşti, 2006).
„Raportul Iona”, fiind un compendiu de teorie literară aplicată, evidenţiază astfel faptul că fiecare operă literară este analizată de autor în stilul transmodernist şi îndepărtează şabloanele din literatură. Eliberarea creaţiei literare de o canonizare dogmatică şi analiza ei în efort transdisciplinar constituie apogeul transmodernismului românesc. În lucrarea în versuri: „Istoria lui Abrasax în Era transfilozofică şi transpoetică” – concepută de domnul Ion Popescu-Brădiceni – se observă cum subiectul lucrării devine metasubiect prin transpunerea unui mit din antichitate într-o realitate contemporană.
Mereu însoţit de „al treilea ochi” sau „virtualul lui trei”, poetul este un paznic al artei, scoţând la lumină metafore ale focului sacru şi le aşază pe noul tărâm al triumfului ştiinţei, conştiinţei şi libertăţii, prin modelul numit transmodernism, a cărui doctrină estetică s-a impus. Prin urmare domnul doctor în filologie Ion Popescu-Brădiceni ne onorează pe toţi cei care cochetăm cu limba şi literatura română şi nu numai, cu un veritabil curent literar-artistic şi merită evidenţiere specială pentru umanitate, pentru România, pentru Oltenia, pentru Gorj.
Calea transmodernă este diferantă / diferită de neo-, tardo – şi post-modernism. Aceasta nu vorbeşte deci de un nou curent estetic / poetic / artistic / literar / filosofic ş.a.m.d. Deşi, ar putea fi şi acesta, sub numele de transmodernism. Eu avansez întâi şi întâi conceptul de transmodernitate, ca pe o nouă cale de abordare a produsului cultural în general, şi a celui poetic / plastic în particular.
2. Calea transmodernă
O nouă cale presupune o metodologie schimbată, renăscută din marea „cenuşă” a hermeneuticii. Ion Popescu-Brădiceni a zis, orgolios, însă motivat: transhermeneutică. Dincoace şi dincolo de cuvânt / imagine se află precuvântul (necuvântul) şi transcuvântul. Ca atare şi ideea ca eidos plenipotenţiar. Dincolo de el se întinde funcţia, proiecţia în transcendenţă, în spiritualitatea pură şi simplă, în sacrificialitate şi sacralitate, în socialitatea acestora dublonoetică şi transarhetipală. Noua paradigmă explorează tăcerea sub-/inconştientului, masa colectivă de arhetipuri / anarhetipuri, descojeşte, dezvăluie maya de pe simboluri, taie în două concepte îmbătrânite, reînsămânţează în fragedă ţarină a semioticii / retoricii mituri antropologice / ontologice, reasamblează fragmente de cosmos, într-un haosmos anticipator de alte şi alte esenţe / aparenţe ale cunoaşterii / interpretării / valorizării; corpul omenesc creează preajma, ca să se reflecte în ea; îşi însuşeşte exterioritatea ca să-şi abilitalizeze şi recontextualizeze propria interioritate (spre infinitul / transfinitul ei). Calea transmodernă i-a permis domnului Brădiceni noi posibilităţi de cercetare şi de aprecieri, de descriere şi de punere în ecuaţie. Dimpreună artele literare şi artele plastice (cu toatele fără excepţie) sunt reginele intelectualismului şi ale gestului demiurgic, zămislitor de capodopere (sau nu neapărat, ci ziditor de temelie pentru viitoarele construcţii) structuri ale perfecţiunii artistice (impresie + expresie, fond + formă, semnificat + semnificant etc.). Calea transmodernă înseamnă, semiotic şi semiologic, transsemnificare şi transcomunicare. Explic la rândul meu. Dincolo de semn e codul, dincolo de mesaj, e metalimbajul; dincolo şi de acestea două e transfiinţa, cum ar zice Dan Barbilian. Iar transfiinţei îi e proprie meontologia: Din acest punct se naşte nesfidarea transfinitudinii /şi nesfidarea transretoricii aferente logosului ca nou referent al acestora la un loc. Pe calea transmodernă nici lectura nu mai e aceeaşi; ea e ruptura de ton, de nivel, de tensiune interioară. E extensiv-intensivă, în succesiune şi simultaneitate. Adică transfigurarea exteriorităţii în interioritate, care, prin implozie, declanşează personanţe în lanţ ale depozitelor arhetipale, arheologice, arheale, arhaice etc. şi care prin explozie revarsă pe dinafară fantasme ale translucidităţii, imagini care transcend realul, numindu-se transaparenţe, reconversiuni ale cripticului în fanic, ale adeveririlor logice în stilistică translogică.
În descendenţa lui Gadamer, Ricoeur, Eliade, Noica, Nicolescu, I.P.B. susține că lectura pe dedesubt îmbogăţeşte mereu corola de minuni translexicale ale poemului / tabloului / acestei transpoziţii arhitecturale a ideilor pure într-o poetică / transpoetică a atmosferei, a ansamblului rural / urban. Citirea pe deasupra e perspectivală, e verticalizată (paradigmatică), e proiectivă.Asigură lectorului ingenuu sau avizat (perdant al inocenţei) o transtextualizare/ arhitextualizare a operei artistice, lirico-epice, dramatico-scenografice, muzicalo-cineramatice etc. Calea transmodernă nu acceptă impostura, minciuna (nici măcar cea invocată de Umberto Eco), căci ea stimulează triumful adevărului libertăţii în toate înfăţişările lumii şi metalumii.
Odată înscris pe calea transmodernă evadezi în (trans)imaginar, care este imaginalul/ imagina-realul. Vei fi ispitit şi ție, dragă literatule de conjunctură ori permanent, să tranşezi iluziile şi utopiile în folosul tău, denunţându-le, aclimatizându-le regimului tău critic, aspru, transcultural, cum ar preciza Basarab Nicolescu. Vei spune NU ca şi Domnia-Sa politicii de gaşcă, militând pentru transparenţa relaţiilor interumane, pentru onestitatea transpersonală, pentru democratizarea U.S.R.
Vei risca să fii arătat cu degetul pentru intransigenţa ta axiologică, pentru absurditatea imperativelor tale de corectitudine, moralitate etc. Odată îmbarcat pe Arca Metanoia nu mai poţi părăsi calea transmodernă. Aci, pe platourile ei nesfârşite, vom uita ce-am fost şi vom ţine minte doar ce vom fi. Ne vom întoarce mereu din viitor, ca mayaşii, din prototipurile noastre transsubstanţiate. Ca să le verificăm imunitatea la prostie, ticăloşie, perversiune, perversitate, avariţiune (lăcomia fără limite şi bun simţ de un cinism) până şi duşmanilor de aiurea şi de pretutindeni. Plutind pe apele liniştite ale Mării, Arca Metanoia nu va devia de pe traseul ei de cristal (de cristalizare a hazardului, cum scria I.P.B. într-o carte anterioară). Iar eu, transmodernul călător, voi ieşi mereu nevătămat din labirint căci metodologia focului viu mă va ajuta în a descifra până şi Aporiile lui Axios Hiperboreul, al cărui manuscris găsitu-l-am rătăcitor el însuşi pe Marea al cărei oaspete eram, ca să-mi împlinesc cunoaşterea de mine însumi precum Ulise cândva, în istoria legendarei Troie şi a agamemnonicei Grecii.
3. Traseul de cristal
Sub semnul lui Ostrakon, evoluţia romancierului Ion Popescu-Brădiceni, pe parcursul unei viitoare trinicărţi a transversaliilor, se va refugia meditativ / melancolic/ reflexiv / ludic mereu într-o insulă a lui Euthanasius / a lui Dumnezeu, urmând a fi reîntruparea lui Ieronim cel dăscălit, ca şi spiritul său tutelar, la ((şcoala albinelor)) – a se vedea studiul său dedicat acestei fascinante ipoteze transpedagogice. Aici, nu va fi niciodată ostracizat din metafizică pentru că, fiind, iarăşi, un (z)eu în carne şi oase, va avea puterea să-şi convertească adversarii, să-i aduc pe calea transmodernă a saltului din domnia cantitativului în calitativ. Calea transmodernă deci este o Cale Lactee din care Aleph-ul, îşi extrage energia sferică, centrată în jurul unui proton în timp ce, într-o altă dimensiune, în jurul unui neutron, persoana eterică, antimaterială, stă la pândă, ca o fiară flămândă, gata să distrugă iremediabil şi definitiv arhetipul/ metatipul, dar nu eschatipul şi mai ales dublura transarhetipică.
Calea transmodernă este o transavangardă (cu origini în transdisciplinaritate) şi este noua paradigmă a secolului XXI, menită a cerceta realul transvizibil de pe noile baze ale (meta)fizicii, unde raţionalul şi iraţionalul coexistă şi îşi reunesc datele necunoscute întru extensia universului până la inevitabila sa – presupun – autodevorare, autoînghiţire. Pe acest traseu de cristal Basarab Nicolescu a admis Terţul inclus, din perspectiva existenţei mai multor niveluri de realitate (terţul ascuns include sacrul –n.m. I.A.-B.). În studiile sale anterioare (e vorba de cele trei trilogii dedicate transmodernităţii / transmodernismului şi de alte volume ce le preced) I.P.-B. a promovat: regândirea educaţiei culturale prin sincronizarea dimensiunii analitice şi a celei afective; transgresiunea frontierelor dintre discipline (filosofie, filologie, folcloristică, semiotică, retorică, poetică, imagologie, biologie, fizică, matematică, chimie, istoria artelor, critica, epistemologia, culturologia, semantica, hermeneutica, taxonomia, ontologia, axiologia, astronomia, pragmatica, sacrologia, metodologia ş.a.); atitudinea transdisciplinară, transreligioasă, transpolitică şi transnaţională; ştiinţarta; unitatea cunoaşterii (înăuntruîntre+dincolo); dinamica generată de acţiunea mai multor niveluri de Realitate în acelaşi timp, definită prin corespondenţa între lumea exterioară, a obiectului, şi lumea interioară, a subiectului; inteligenţa caracterizată de echilibrul stabilit între mental, sentimente şi corp; dimensiunea transsubiectivă a Realităţii; logica terţului inclus (cu trei valori de adevăr: A, non-A şi T) şi a noncontradictoriului (Ştefan Lupaşcu), unde T este în acelaşi timp şi sub acelaşi raport A şi non-A (simbolul este triunghiul şi vom sesiza că ceea ce apare ca fiind separat (undă sau particulă) de fapt este unit (cuantă); naşterea lui homo suitranscendentalis (care este o autotranscendenţă metanoică, autotransformare deschisă, structură godeliană; emergenţa a cel puţin trei niveluri de Realitate în studiul sistemelor naturale (nivelul macrofizic, cel microfizic, şi ciberspaţio-timpul), cărora s-a convenit să li se adauge un al patrulea nivel al supercorzilor, considerat de fizicieni ca textura ultimă a universului; regândirea (inter-şi exterioară, in vivo); problematica Sacrului ca prezenţă a ceva ireductibil în lume, ca dialog ştiinţă-religie, tehnică-har; apariţia noii gnoze (în care fantezia şi rigoarea se transcend reciproc într-o utilă complementaritate); o interpelare profundă a misterului existenţei şi a raporturilor dintre ştiinţă, tradiţie şi conştiinţă (vezi opiniile despre opera lui Basarab Nicolescu ale unor André Bourguignon, André Chouraqui; poetica terţului ascuns (inclus) ca dominantă a creaţiei blagiene sau argheziene, montaliene sau rilkeene, borgesiene sau gadameriene ş.a.m.d; această poetică are ca trăsături distincte: filosofia ca transpoezie / poezia ca transfilosofie; dincoacele şi dincoloul de cuvânt care sunt cunoaşterea luciferică şi cea paradisiacă, dualitatea (dualitudinea) antinomiei transfigurate; eul ca estere a infinitului celălalt, ca estinţă personantă a Sinelui; modalitatea de a exprima dualitatea poetică, aceea care se manifestă şi în fizică (undă-corpuscul), între substanţă/ discontinuitate şi energie / continuitate; funcţia spiritualităţii de mediator între ştiinţă şi conştiinţă, reunificate de terţul inclus (cel ascuns-între-situat).
În concluzie, transmodernismul trece dincolo de modernism, se ridică deasupra acestuia şi se duce în altă stare de existenţă. Teoria haosului ne arată că sistemele complexe au abilitatea de a crea ordine în haos, iar această ordine este alta decât aceea încătuşată în logica bivalentă aristoteliciană. Aşadar, transmodernismul reprezintă transferul modernităţii de la marginea haosului într-o nouă ordine socială, recentrată numită haosmos.
Adriana-Iuliana Bursuc, studentă, anul I, engleză-română, Facultatea de Științe ale Educației, Drept și Administrație Publică a Universităţii „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu
