Traian avea ochi geniali de artist. Tot ce vedea el și tot ce fotografia țin de stranietatea ghicită a unei armonii pe care poți s-o cauți în cine știe ce prestabilire, pe care poți s-o găsești (fără să fie acolo) într-o proporție care operează în codul secret al unui trandafir.
Răsfoiesc cartea dureroasă pe care a alcătuit-o tatăl său pentru Traian. Te întâmpină o cumpănă a unei fântâni și cumpăna seamănă cu o cruce făcută din lemn uscat; cu voie și fără voie ea sprijină cerul și totodată secționează capul unui cal, aflat din întâmplare pe câmpia care întristează totul. Într-o altă fotografie, Traian a imortalizat un avion singur străbătând cerul. În prima clipă am avut senzația că Traian călătorește singur în acest avion, dar în clipa următoare am avut senzația că însinguratul avion, trecând prin cer, este chiar Traian, imediat după tragedia petrecută în acea zi de ianuarie care i-a luat viața unui tânăr admirabil, care urma să împlinească 18 ani. O tânără prietenă îl numește „Micul Prinț“, și așa și este. Nimic nu este mai nedrept decât să întrerupi viața frumoasă a unui om care, cu siguranță, ar fi făcut în viața lui lucruri uluitoare.
Avea o bucurie de a fotografia fragmentul memorabil din natură sau din lume. Totdeauna m-am gândit la Traian ca la un artist inepuizabil care ar fi dorit să fotografieze absolut întreaga lume. El face parte din acea specie pentru care toată lumea este imagine ce trebuie memorată și trecută într-o operă de artă.
Găsesc în carte fotografia unui felinar atârnat, mi se pare, de o grindă de lemn. Fundalul e un perete crăpat. Așa e și viața, așa e și lumea: ești un felinar atârnat de o grindă și fondul lumii e crăpat de sus și până jos.
Mi-amintesc o stanță dintr-un buddhist care ne îndeamnă să transmitem lumina lămpii. Dar vin și întreb: care lumină, care lampă, cui s-o transmiți și mai ales de ce? Dacă tot trebuie să atârni de un cui în grindă și lumea nu e decât un tablou crăpat… Singurul răspuns ar putea veni dintr-un mistic german care ne învață că lucrurile pot să fie și făr de ce, ohn’warum. Numai atunci roza înflorește fără de ce.
Traian avea un chip frumos, plete de artist, ochi blânzi, zâmbet de om bun. Prin pierderea lui, nu știu cum nefericiții săi părinți nu s-au smintit. Și i-am spus tatălui său că nu înțeleg cum de se mai află în viață. Dar mă uit într-o fotografie cu câteva sute de oi și o jumătate de chip de cioban cu barbă albă. Poate că noi toți suntem în câte o oaie din această turmă și nu știm.
În stânga ciobanului sunt câțiva măgari și în timp ce eu mă gândesc la acești măgari, măgarilor nici nu le trece prin cap să se gândească la mine. De aceea trebuie să fii atent în viață să nu ai de unde să cazi și să fii modest fiindcă pentru măgari nu însemni absolut nimic.
Toate peisajele fotografiate de Traian sunt cosmogonii în miniatură. Într-un loc, vezi pe un deal, printre copaci, două-trei case rătăcite. Când am văzut astfel de case m-am întrebat cum trăiesc acei oameni, de ce s-au retras, ce mitologie au și dacă sunt fericiți așa cum putem crede la prima vedere.
O altă fotografie impresionantă imortalizează o culă oltenească, intrată în dărăpănarea timpului și a nepăsării noastre. A jupuit-o timpul. Cutremurele vremii i-au crăpat zidurile. Dar văd cum din pământ a crescut o floare care-i acoperă poarta ce ajunge până la fereastră.
Într-altă fotografie un om stă în fața unei vechi cruci de piatră ce încearcă să descifreze roza vânturilor și a timpului, așa cum se află încrustată în piatră. Ochiul de artist al lui Traian a fotografiat și un acoperiș, vreo 12 șiruri de șindrile care ni se par ca niște epoci ce „se-nșiră ca mărgelele pe ață“. Și epocile făcute din șindrile dau direct într-un ciudat tunel de lemn la capătul căruia sunt două siluete de omuleți. Și nu se știe dacă în acel capăt luminat se sfârșește timpul sau începe. O fotografie frumoasă este una ce pare făcută din văzduh: e un drum tăiat peste munte și drumul pare un râu și râul pare a fi un șarpe cosmic. Oricum am gândi, nici drumul, nici râul, nici șarpele nu ne duc niciunde. Singurul sens al drumului, al râului și al șarpelui ne arată doar locul unde se află, trist, Traian.
Traian apare, el însuși, în mai multe fotografii. Îl privesc într-o fotografie în care este singur cu peisajul, având doar aparatul de fotografiat în mână. Întâmplător sau nu, într-o fotografie, se află în fața Porții Sărutului din Târgu-Jiu și linia care îi despărțea pe îndrăgostiții îmbrățișați sub dalta lui Brâncuși coboară perpendicular în craniul lui Traian, în locul unde genialii buddhiști spun că s-ar afla „roata existenței“.
Mi se pare, sublim și poetic vorbind, că Traian a primit lumină chiar în centrul ce se cheamă „roata existenței“. Încerc să mă consolez că Traian are lumină și acum. Și cred că are, fiindcă din toate fotografiile lui răzbate o lumină care ajunge până la noi. Nimeni n-o poate opri. Și dacă vrem și dacă știm și dacă nu vrem și dacă nu știm, „operele“ noastre sunt întotdeauna autoportrete. Pe lângă autoportretul cu avionul singur în cer, să mai așezăm două autoportrete, și ele uluitoare. Deasupra unei Dunări adânci, liniștite, plutesc câteva bărci, așa cum toți plutim pe un fluviu, în neștire. Celălalt autoportret ne înfățișează o uliță înzăpezită, iar în capătul ei este o umbră de om. Nu văd bine dacă se îndepărtează sau se apropie de ochiul meu.
Închid cartea.
Deschid cartea: pe prima pagină zâmbește un mare și tânăr artist: Traian Dădălău Brăiloiu.
CONSTANTIN BARBU
*Aceste rânduri pline de har sunt create de scriitorul, eminescologul şi editorul craiovean Constantin Barbu în urma unei priviri atente şi adânci asupra Albumului Traian – micul meu fotograf, apărut anul acesta – 2015, în colecţia Acasă la gorjeni -, la Editura REVERS, fiind alcătuit de Teodor Dădălău, tatăl lui Traian cel plecat mult prea devreme la Cel de Sus, ca artist fotograf în ceata Îngerilor(Ion Predoşanu)
