1. Frumuseţea trecerii
125 de ani de existenţă şi cunoaştere ai Liceului „Tudor Vladimirescu” Târgu-Jiu pe care eu însumi l-am absolvit prin anii ’70. Sar peste o posibilistă reînviere a atmosferei de atunci, una fabuloasă, cu maeştri ai învăţăturii pe post de profesori, adevăraţi metodologi ai devenirii noastre de năzdrăvani autentici, mai ceva ca-n basmul cu Cotoşman Năzdrăvanul, pe care mi-l spunea mama mea Elena, cu încântarea de a ne vedea pupilele dilatate, mie şi fratelui meu Vasile.
Cu acest prilej, doamna prof.dr. Elena Roată ne-a oferit un Regal Cultural, aducându-l în Târgu-Jiu, la Cinematograful „Sergiu Nicolaescu”, pe academicianul Solomon Marcus să conferenţieze pe tema „Merită să ne certăm; dar pentru ce? Şi cum?”.
Această rară întâmplare culturală a avut loc deci sâmbătă, 18 octombrie 2014, la orele 18 „netrecute fix”.
A fost o prelecţiune publică grozavă, căci a ţinut-o un adevărat homo transdisciplinaris. Eu, personal, m-am scăldat în apele mele, întrucât fac parte din gruparea care a acceptat această nouă paradigmă şi a promovat-o fără nicio reţinere timp de două decenii, neîntrerupt, alături de Basarab Nicolescu, Pompiliu Crăciunescu, Cassian Maria Spiridon, George Mirea, Ion Trancău, Horia Muntenuş, Teodor Vidam, Ioan Ţepelea, George Vulturescu ş.a.
Descinderea lui Solomon Marcus printre târgujieni a durat două zile; în prima zi ne-a vorbit despre anul 1821 şi desigur despre Tudor Vladimirescu; în cea de-a doua zi: despre Constantin Brâncuşi. Dacă primul avea un caracter mai degrabă istoric şi trans- ori meta-istoric, cel de-al doilea discurs m-a interesat mai mult şi m-a convins în mai mare măsură, prin stilul poliedral, polimorf, deschis, integrator, ca fiind el însuşi un adept al integralismului de tip transmodern/ transdisciplinar.
Avizat asupra paletei monologale cu care ni s-a înfăţişat, ca unul care îi citisem opera şi i-o predasem, ca profesor, la Facultatea de Arte a Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu (mă refer la „Semiotica matematică a artelor vizuale” într-o primă fază – n.m.I.P.B.) n-am aflat lucruri noi, ci doar mi-am rezervat plăcerea de a vedea/ de a auzi „expunându-se” diligent şi inteligent un adevărat (z)eu în carne şi oase, capabil să se interfereze cu un public, precum cel gorjean, însetat/ avid de aflare, de intro-situare, de inter-comunicare fie ea şi într-un spaţiu social-public, ci nu într-unul intim-privat.
Oricum, cei care îi cumpărasem cărţile, am putut profita şi i-am transgresat spaţiul intim-privat, ca să-i smulgem autografele de rigoare, să-i solicităm e-mailul şi să schimbăm câteva cuvinte, întru neuitarea unei întâlniri memorabile.
I-am pus câteva întrebări dificile şi am obţinut nişte răspunsuri mulţumitoare, „emiţătorul” lor fiind un spirit viu, scânteietor, calm, olimpian.
Privilegiat fiind, ca unul care ne mai contactasem, reciproc – căci a fost unul din modelele prezentate de mine în „Noaptea cercetătorului”, alături de Grigore Lupescu, Iosif Keber, Constantin Brâncuşi – mi-a dăruit un citat, pe care, acasă, l-am lipit de inimă: „Frumuseţea trecerii cred că stă în a savura clipa”. Eu obţinusem într-un interviu cu un alt academician, Ştefan Augustin Doinaş, o altă definiţie: „Frumuseţea este un presimţ al morţii”.
Trecerea pe la Târgu-Jiu a lui Solomon Marcus a fost un şir de clipe savurate cu nesaţ ontologic/ gnoseologic şi axiologic iar motivul clipei este desigur goetheean.
Aveam în biblioteca-mi iona-ionică din Lecturnul meu fantast trei titluri din „monstruoasa-i” operă: Poetica matematică (1970), Artă şi Ştiinţă (1986), Întâlnirea extremelor. Scriitori în orizontul ştiinţei (2005). Mi-am îmbogăţit-o cu încă două: Singurătatea matematicianului (2014) şi Limba română – între infern şi paradis (2014) şi mă consider un «ens» norocos, întrucât studiul meu ce-am să-l redactez cât de curând pentru un congres ştiinţific de ISI dobândeşte nişte incipituri kairotice.
2. Pledoarie pentru inteligenţa românească
M-am numărat printre cei care am militat pentru ideea că mitul diferenţei dintre centru şi periferie poate fi desfiinţat şi în România. Am dovedit-o ca militant de aici din Târgu-Jiu al transmodernismului, ca unul care am reinventat conceptul capodoperei, ca unul care „am construit” ostensiotica şi ostensiologia, himeneutica şi himenologia, ba chiar ca unul care am identificat şi o veritabilă Şcoală de Literatură la Cenaclul Columna de la Târgu-Jiu, încă de pe vremea când Nicolae Diaconu era redactor la „Literatorul” lui Marin Sorescu (depune mărturie serialu-mi critic găzduit de importanta publicaţie în câteva apariţii consecutive – n.m.I.P.B.)
Acest preambul sfârşeşte aici ca să introducă o lungă mărturisire prodomo a domnului Solomon Marcus, reconsiderat de mine, în contextul de faţă, ca model paideic, metodidactic şi metadidactic, ca să… cadă în imaginea pre care i-o voi proiecta eu – aceea de savant şi creator mai cu seamă transdidactic.
Aşa cum Constantin Brâncuşi îşi căuta o stare proprie premergătoare Creaţiei, Solomon Marcus se bazează pe starea interogativă a Fiinţei, în care aspecte fundamentale îşi găsesc şi confruntarea, şi armonia, fireşte de dragul ideilor şi din necesitatea de a afla soluţii.
Dealtfel «atmosfera» Brâncuşi are drept atribut domolul, îmbietorul, în deplină concordanţă cu modul de a vedea lumea. O lume pe care Constantin Brâncuşi şi-a replantat propria lumeitate şi lumire (chiar relumire), din perspectiva unor motivaţii intrinseci-extrinseci, graţie cărora opera sa e într-o continuă devenire (să-i zicem deveninţă precum Constantin Noica – n.m.I.P.B.) produsă – cum altfel? – de interpretarea/ înţelegerea operelor sale – unicat, mereu diferită, în funcţie de perspectivele inedite prin care ele pot fi reconsiderate/ reinventate/ reactualizate în orizontul de receptare al istoriei artei şi ştiinţei, culturii şi civilizaţiei pe planetă, al judecăţii estetice şi al aprecierii valorice.
Fenomenul confruntării cu istoria îşi are influenţa-i inerentă asupra obiectului artistic, care s-a rupt de subiectul care l-a plăsmuit. Cu Constantin Brâncuşi s-a întâmplat un fenomen… banal şi mereu repetitiv. Evenimentele al căror protagonist a fost el n-au fost înţelese profund atunci, în eon, când au fost efectiv trăite, ci abia când ele au fost rememorate din contexte deosebite, date de noile cuceriri paradigmatic-sintagmatice, diacronic-sincronice; acest decalaj temporal e inevitabil la o adică şi e o lege a istoriei. Deşi – cumva de acord cu magistrul Solomon Marcus – aş înclina să-l contrazic opinând că totuşi ar fi mai de folos să-i dăm Cezarului ce i se cuvine încă trăitor pe acest pământ – ca să-l citez pe Martin Heidegger – şi locuindu-l în mod poetic. Căci locuirea poetică s-a văzut ea însăşi restructurată din temelie.
Detaşând zece motive prezente obsesiv-creator în arta brâncuşiană, încărcate de semnificaţii, Solomon Marcus s-a oprit, predilect, asupra motivului formei, întreprinzând o succintă accentuare asupra substanţei, materiei, mecanicii, energiei, biologiei darwiniene, triumfului formei în psihologia gestaltistă, asupra limbajului (ştiinţific şi poetic văzute în paradigme paralele dar şi în dublă oglindă – n.m.I.P.B.), asupra creşterii biologice în solidaritate cu forma artistică, în paradigma formalistă rusească, în morfologia basmului, în relaţia forme şi forţe (în arhitectură), în stabilitatea structurală, în izomorfismul dintre formele logice vizuale şi cele muzicale.
Elogiind anii 1930-1940, Solomon Marcus a elogiat explozia de inteligenţă românească la Paris, la Sorbona, care era perceput drept centru cultural mondial. Această desfăşurare halucinantă începea cu Spiru Haret (a cărui teză de doctorat uluia prin noua înţelegere a sistemului solar) şi continuată, pe aceeaşi linie contestatoare, nonconformistă, de Dimitrie Pompei, Alexandru Proca (candidat al Premiului Nobel pentru fizică), Tristan Tzara (lansatorul dadaismului), de A.D.Xenopol (autor al unei teorii a istoriei personale), de Matila C.Ghyka, „un prinţ al esteticii” transdisciplinare (care a semnat printre altele celebra lucrare „Le n’ombre d’or. Rites et rythmes pythagoriciens dans le développement de la civilisation occidentale” – n.m.I.P.B.).
De altfel Solomon Marcus îi acordase în „Artă şi Ştiinţă” aproape 20 de pagini biografice (pp.50-67) şi asupra acestora nu zăbovesc în acest episod din seria „Evadatului din Scriitopia”. Oricum, domnia sa are perfectă dreptate când emite părerea/ şi ipoteza de lucru/ că „opera lui Matila C.Ghyka este prin excelenţă o operă deschisă, care ne invită mereu la o nouă lectură, în funcţie nu numai de achiziţiile noi ale ştiinţei ci şi de propria noastră sensibilitate”. Dovada peremetorie: teza de doctorat a lui Valentin Taşcu intitulată „Ritm vertical”(2001).
3. Coloana fără sfârşit
Dezamăgindu-mă, vai, postum, Valentin Taşcu l-a indicat la bibliografie pe Matila C.Ghyka numai cu două titluri: Estetică şi teoria artei (1981) şi Filosofia şi mistica numărului (1998) dar pe Solomon Marcus nici măcar nu l-a răsfoit (?!). În schimb Radu Bagdasar în „Critică şi cibernetică” (1989) utilizează ca material bibliografic, articolele ştiinţifice şi alte două cărţi: Aspecte matematice în studiul limbajului. Limbaj, logică, filozofie (1968) şi Din gândirea matematică românească (1975). Nicolae Manolescu abia dacă-i invocă numele, absolut penibil, fugitiv, la paginile 807, 1237, 1259, 1273, 1403 umplându-se de ridicol în „monumentala-i” (oare?) „Pseudo”-„Istorie critică…” scrisă „la două mâini”(?!); şi-l plasează alături de H.R.Patapievici, Mihai Şora, Mihai Dinu, Andrei Cornea, Andrei Oişteanu, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu, Mircea Martin, Alexandru George, Gheorghe Grigurcu, Livius Ciocârlie, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Marian Papahagi, Ion Vartic, Alex Ştefănescu, Eugen Negrici, Ion Pop, Petru Creţia, Florin Manolescu, Ştefan Cazimir, Toma Pavel, Mihai Zamfir, Al. Călinescu, Lucien Goldmann, Paul Valéry, H.Sanielevici, S.Mehedinţi, Ion Barbu.
Constantin Brâncuşi îi citise pe toţi contemporanii săi adăstaţi cu el la Paris, al căror numitor comun a fost tocmai verva contestatară şi deloc conformistă a acestor corifei ai artei şi literaturii moderne, acoperind varii domenii.
Ca să-l înţelegi pe Brâncuşi îţi trebuie acea cultură totală provenită din conjugarea ştiinţei şi a tehnicii cu arta şi literatura dar şi cu filosofia şi semiotica. Astfel OPERA este rezultatul unui întreg organic, căci între timp s-a schimbat însăşi ideea de Realitate, aceasta intrând în colaborare cu teoria relativităţii şi mecanica cuantică, generatoare de noi viziuni asupra micro- şi asupra macrocosmosului, asupra infinitului mare şi infinitului mic.
Recitit „prin ochelarii”acestor transformări ulterioare, C.Brâncuşi ne uluieşte iar, repotenţat de paradigma calculabilităţii, de revoluţia informaticii, de indecidabilitatea unui enunţ (fals sau adevărat/ fals şi adevărat/ nici fals nici adevărat etc.). Astfel în Coloana fără sfârşit intuim procesal recurent şi ideea de recursivitate. Uriaş creator, Brâncuşi n-a rămas la intenţiile-i iniţiale. Coloana Infinită reprezintă metafora succesiunii spre Înaltul Cunoaşterii a unor giganţi, unii căţăraţi pe umerii celor de dedesubt, cei de deasupra având misiunea de a vedea/ de a privi mai departe/ de a scruta orizontul, prin a vedea presupunând de-a înţelege altfel Lumea în necontenita-i (r)evoluţie; căci mulţi privesc dar numai puţini văd, precum mulţi citesc dar foarte puţini pricep ceea ce lecturează, rezumându-se la iluzia că „s-au prins din prima”. Dramatic este că au rămas la suprafaţa textului, căci şi-au pierdut interesul unor submersiuni în fundamente şi că atitudinea lor, aparent „jemanfişistă” e „apă de ploaie”. Educaţia după modele degenerează în „eroizarea” unor surogate de circ/ bâlci/ spectacol ieftin şi sordid, pe care televiziunile de azi se întrec să ni le vâre în conştiinţă şi eventual în subconştient. Ceea ce comit e impardonabil, căci cultivă bârfa, în locul dezbaterii pe problematici cruciale, decise de amplificarea diversităţii, care generează conflicte dar şi cooperare, adversităţi dar şi solidaritate. Diversitatea are această duplicitate şi dublicitate: nevoia de a coopera şi frapanta ciocnire hermeneutică intrasistemică/ intrastructurală. Doar când apare deosebirea în înţelegere a Realităţii, se naşte violenţa (spontană) născătoare a unei noi mentalităţi; într-o discuţie cu economistul Daniel Dăianu pe chestia Internetului, Solomon Marcus se ceartă cu reputatul specialist, pe tema diavolului şi îngerului din calculator. Calculatorul e o „maşină” cibernetică utilă iar internetul e calea de obţinere de informaţii proaspete, nelimitată (măcar de o întâie precumpănire). Vieţuim într-o epocă a globalizării, a transidentităţii, a comunicării mediatice/ virtuale. Consecinţa: se instaurează o eră a interrelaţiei rapide, a instantaneităţii semanto-pragma-hermeneutice.
4. Răni deschise
În „prelecţiunea populară” de la Târgu Jiu, Solomon Marcus a simţit nevoia să insiste pe rănile deschise ale învăţării, lecturii, manualului de şcoală, profesorului… A insistat pe relectură în ton cu Matei Călinescu. S-a arătat mirat de faptul că elevii de acum sunt obligaţi să predea manualele şcolare. Un manual şcolar trebuie umplut cu propriile-ţi comentarii. Manualul şi periuţa de dinţi fac parte din identitatea şcolarului. Luându-le manualele, distrugem/ masacrăm actul de lectură, o înlocuim pe aceasta cu un nenorocit de simulacru.
Totul se face azi într-o viteză care refuză contemplarea, meditaţia, reflectarea, întârzierea asupra lucrurilor. Care sunt necesare educaţiei. De pildă, tocmai această nevoie de contemplare e unul din îndemnurile principale ale creaţiei brâncuşiene.
Nevoile situaţiei din comunicare/ informare/ globalizare produc schimbări în creierul acestor tineri, în care lucrurile se aşază altfel decât se aşezau în creierul nostru? Dar dacă ar fi nedrept să pretindem din partea noilor generaţii „să repete” ceea ce noi am trăit în vechile condiţii sociale, economice, politice? Şi totuşi, Solomon Marcus a exclamat oarecum îndreptăţit: „A reciti lucruri vechi e mai important decât a citi lucruri proaspete; cele vechi au valoare garantată, cele noi urmează să confirme”.
Apoi, reputatul savant a început să critice:
1. sistemul educaţional fiindcă a pierdut pariul „rupturii” între generaţii,
2. televiziunile pentru că dezbat probleme de doi bani, superficiale, evitând întrebările esenţiale,
3. examenul de bacalaureat fiindcă nu este un test de maturitate,
4. programele şcolare care-s prăfuite, ba chiar caraghioase când constaţi că mari descoperiri, invenţii, valori lipsesc din ele,
5. întâlnirile publice care abordează teme derizorii fiind mai degrabă răfuieli între găşti de derbedei cu pretenţii de lideri, demascări reciproce,
6. editurile fiindcă publică maculatură, jeguri oribile, pornografii „demente”,
7. absenţa „certurilor”, a polemicilor cordiale ş.a.m.d.
După care s-a reîntors la Brâncuşi la care totul te îndeamnă la visare/ contemplare/ relaxare şi întreaga-i operă de abia de acum încolo „îi va veni vremea”. „Învăţătura nu-i eficientă în stare de stres. Asimilarea efectivă are loc în starea de plăcere şi de bucurie. Creaţia însăşi pretinde tetrada: linişte, relaxare, bucurie, plăcere” – a mai adăugat maestrul Solomon Marcus.
Eu am îndrăznit şi l-am chestionat, abrupt, asupra alegerilor de pe 2 noiembrie. „În campania de alegeri prezidenţiale nu constat „certuri” de substanţă doctrinară, de vocaţie politică reală. Dimpotrivă, fiecare se gândeşte cum să-l înfunde pe celălalt, pentru că miezul vieţii lor e gol. Savurarea efortului destins, învestit într-o acţiune care să răspundă unor nevoi personale ale semenilor, ar trebui să fie pentru un politician suprema satisfacţie. Dar în România, o asemenea pretenţie, din partea noastră, a alegătorilor, este considerată o absurditate”.
Profesorul va isca în forul intim al elevului nevoia de a învăţa, o nevoie a lui resimţită acut, o punere la încercare: să fie capabil să construiască proiecte, viitorul pe care va urma să-l parcurgă. Fiind într-o continuă ceartă cu el însuşi, şi unul, şi celălalt vor căuta argumente în favoarea şi în defavoarea opţiunii. Întrebările la care nu ştim să răspundem sunt mai multe decât la cele la care ştim a răspunde. Ignoranţa nu e o ruşine, iar educaţia e un magician, care acoperă unele răni deschise, sângerânde…
Conf.univ.dr. Ion Popescu-Brădiceni
