1. Casa Copilăriei
În ultimul timp, mi se întâmplă să visez aproape în fiecare noapte. Peste 50 la sută din visuri sunt cu tatăl meu şi cu mama mea. Cel de azi-noapte (azi, când îl transcriu, suntem în 7 februarie 2013) este de-a dreptul angoasant.
Traversam dealul dinspre Câmpofeni spre Brădiceni (Drăgoieşti, mai precis) şi la un moment dat coborând panta dinspre biserică spre drumul mare am realizat, brusc şi panicat, că nu am cheile la mine şi deci n-am să pot intra în Casa Copilăriei.
Puntea de peste râu – care se umflase şi transformase preajma într-o apă tulbure şi vijelioasă – nu se mai vedea, podul era la locul lui, dar plutind realmente pe întinderea curgătoare am ajuns pe Uliţa-mi cu Moara. Da nici-o clădire nu-mi părea cunoscută, toate imobilele erau noi, ba unele erau în plină construcţie. Efectiv nu-mi identificam locuinţa strămoşească, vecinii erau alţii, doar Ion Căpruciu – gândeam în sine-mi – rezistase, unde îl ştiam.
Disperat, am lovit cu bocancul o poartă din tablă neagră lucioasă, am călcat-o furios în picioare şi m-am văzut într-un şantier de lucru; în fiecare punct: temelii, acoperişuri, schelete în ruină, ziduri în curs de a fi zdrobite cu buldozerul de… serviciu etc.
În căutarea Casei Copilăriei, m-am luat la harţă, chiar şi la bătaie, cu un par smuls din gard pe post de armă, cu câţiva muncitori şi ingineri îmbrăcaţi ca vânătorii, în verde, şi cu pălăriile specifice costumului, cu pană de fazan într-o parte, de un colorit redundant şi plăcut strident.
În dreapta mea, dintr-odată, o văd modificată complet, de trei ori mai mare, cu număr triplu de odăi. Dar fusese ocupată de o familie străină mie cu desăvârşire. Am urlat la cei doisprezece membri ai Acesteia, ca un Rege la supuşii săi puturoşi, hoţi, laşi şi proşti. Dar, calmi, mi-au explicat că mă găseam în eroare, că ei acolo se pomeniseră şi că poate, în ceea ce mă priveşte, călătorisem prea departe în viitor. Am izbucnit într-un râs răutăcios, am dărâmat cu umărul o sobă, sau nu, o expoziţie de icoane (imaginile se suprapun sau se juxtapun reversibil), care, căzând, s-au spart cu un zgomot asurzitor că eu însumi am trâmnit involuntar. Stăpâna Casei m-a luat de mână şi m-a condus spre o ieşire direct în uliţă: Moara, Râul, Biserica, Cişmeaua, Puntea, Podul se zăreau întocmai ca altădată. În pragul Porţii, mă aştepta mama mea. În amintirea-mi eram conştient că e moartă. Neîncrezător am întins mâinile, i-am cuprins obrajii şi am sărutat-o. Apoi nesăţios am îmbrăţişat-o. Era vie, vie, vie… Ce fericire întreagă!
2. Atelierul de cretă
Apoi s-a întâmplat din nou într-o vineri dintr-un decembrie… tomnatico-primăvăratic de an 2015. Dionysos mi-a fost întreaga zi alături. Poate chiar îmi intrase, la miezul nopţii, în vis, înşelându-l pe fratele său de cruce Apollo, în trup şi în spirit.
Sigur aşa s-a întâmplat. Pentru că visul fusese foarte straniu. L-am revăzut pe tatăl meu – care e mort de vreo 3-4 ani – stând de vorbă, cu o voce puternică şi tot cântată –, cu nişte muncitori într-un atelier de fabricare a cretei albe şi a celei colorate.
Toţi erau plini de praful făinos de calcar format din cochilii marine care şi ele muriseră la rândul lor, aşa cum li se întâmplă tuturor vieţuitoarelor de pe Pământ. Alături de un imens creuzet alchimic, numit athanor, se vedea o distilerie uriaşă alcătuită din ţevi labirintice care parcă năzuiau să mă încolăcească precum nişte şerpi. Şerpii părea a fi uneori asemenea unor limbi de foc ce sperau să mă înghită precum reptilele uriaşe dintr-o Deltă de la capătul Lumii.
Tatăl meu se tocmea, plin de năduşeală, cu ei. Aceştia se încăpăţânau să nu cedeze din preţul corect, cum susţineau ei. În ceea ce mă priveşte mă ascunsesem după un uriaş dulap cu scule ferindu-mă să nu mă descopere taică-meu în incinta respectivă: replică la indigo a unui infern londonez, de suburbie locuită de oameni de jos, de lumpen-proletariat, de vagabonzi, de cerşetori, de curve cu pieile curgându-le pe oase, hidoase şi murdare, puţind a transpiraţie năclăită cu jeg şi alifii scârboase, de hoţi de buzunare şi haimanale căutându-şi hrana prin pubelele pline cu fructe şi legume rămase nevândute prin marile pieţe ale oraşului lovit de apoplexie, poluat îngrozitor, învăluit într-o ceaţă apocaliptică.
Visul nu mi-arată însă cum mă înfiinţasem eu în acel spaţiu totuşi ospitalier, securizant, ocrotitor ca o burtă de balenă din mezozoic. Ieşind din acea locaţie provizorie a eului meu care coborâse în haosmicul / colcăitorul / fantasmaticul subconştient, el însuşi: mâl stătut, baltă cu trestii, stuf şi broaşte orăcăind (oracular?), ici acolo strălucind în magma moale ca o placentă de femeie în nouă luni câte un lotus ori nufăr – înspre mine – care era mai degrabă Sinea mea infrareală (adică cea adevărată şi sacră în termenii vreunui hermeneut contemporan cu fluturii şi cu Dumnezeu – n.m.) venea un tânăr bărbat (ce părea a fi sol purtător al nu ştiu cărui mesaj – n.m.). S-a oprit brusc, m-a ţintit cu o privire concupiscentă şi mi-a zis zâmbind faustic cumva: „şi Mama Ta vine zilnic pe-aici; îi aduce Tatălui Tău sufertaşul cu mâncare gătită, pâine de vatră, coaptă în ţăst, câteva fructe şi câte un ziar pentru citit”. El o întâmpină cu aceeaşi rară bunătate şi îi dă de fiecare dată, câte o cutie cu cretă fie albă fie colorată; mama ta o ia cu aceeaşi mândrie în privirile-i strălucitoare şi-i zice:”O duc fiului nostru din Lumea de Dincolo. E profesor la o universitate şi scrie eu ea pe tablă la studenţii lui”.
3. În tranşeele minate ale realului
Masculinitatea mea erotică nu vrea să moară. Vârsta mea dionisiacă respinge ideea de „a da-n primire”. Iubirea de femeie e în sufletul meu la fel de aprinsă.
Într-o „noapte a minţii” am încercat un auto-asasinat şi era cât pe-aci să şi reuşesc. Ca-n „Alcoolurile” lui Apollinaire, mi-am înecat Eul cugetător (adică raţional) în alcooluri parcă rafinate alchimic, transformate în elixiruri ale nemuririi.
Apollo, bietul zeu al luminii şi al înţelepciunii, în zadar se străduia să mă extragă din beţia dionisiacă a dansului. În ritmurile muzicii mă dedasem integral/ mă predasem necondiţionat/ lui Eros, solul lui Dionissos, şi unei tinere domnişoare care-mi acceptase ideea unei asemenea autodistrugeri.
„Fantasme” ale unor refulări repetate – care îmi transformaseră subconştientul într-un infern cu greu controlat aruncaseră în aer „capacele” neruginite definitiv şi miasmele demenţiale îmi invadaseră corpul până la a-l mortifica treptat. Izbucniseră ca nişte gheizere pustiitoare, ca nişte vârtejuri apocaliptice… adâncurile.
După miezul nopţii, într-o stare de corp în care indusesem un fel de moarte clinică (operaţia de omucidere a fiinţei mele inteligente, dar, vai, încă sensibile şi lacome de dragoste, fusese extrem de dureroasă) am transgresat graniţele fantasticului. Mă târam ca un şarpe boa, strivit de negura dublei nopţi, pe străzi, prin grădini. Ca un soldat prin tranşeele minate pas cu pas de către nişte duşmani invizibili, aşa mă strecuram printre faliile unui real ce tindea să mă transforme în victimă a unui «omor sacrificial». Dar am ajuns într-un târziu acasă. De aici, familia m-a dus la spital pentru „reparaţii” urgente. Şi, tot ca lui Apollinaire, aceste intervenţii medicale mi „s-au administrat” şi mie, pseudo-sinucigaşul ameninţat de splin, cu un călcâi vulnerabil ca în mitosofiile din «illo tempore».
Ion Popescu-Brădiceni
