1. Fronda din armată
Deocamdată închei aici cele 14 episoade din memorialistica-mi intitulată „Evadatul din Scriitopia”. Închei, doar pentru o clipă, întrucât clipa următoare a amintirilor mele întemniţate-n chihlimbarul literelor şi cuvintelor necăutate ci ivite spontan din fluxul retrăirii primilor mei 60 de ani de viaţă mă aruncă-n viitorul în care mă aşteaptă dedinoglinda aşezată mereu în faţă-mi ca model intangibil.
Mă văd copil, cumpărând alviţă şi bomboane cu nuci, din zahăr topit, ori dându-mă în tiribombă de Sâmpetru la Peştişani, de Pantelimon la Brădiceni. Mă văd adolescent învăţând să joc hora şi sârba înainte şi înapoi, iar apoi proaspăt student al Universităţii din Craiova, însă nevoit să amâne cu un an începutul cursurilor, spre a face mai întâi armata la Vânju Mare la „termen redus” (numai 9 luni). Pin urmare, cum se obişnuia, la orice recrutare pentru satisfacerea serviciului militar şi deci a îndeplinirii datoriei faţă de patrie şi neam, a unui fiu al comunei, tatăl meu, Ion al lui Călăraşu, a plătit banda de lăutari (a lui Lătăreţu) ca să ne cânte o oră, eu conducând hora, el ţinând urma (era încă tânăr, avea vreo 45 de ani), ca eu să invit la dans lângă mine 12 fete, cu cea mai dragă dintre ele deschizând şi închizând ceremonialul de despărţire de vatra satului.
Apoi, în armată, împreună cu prietenul meu Mihai Maicovski, arhitectul renumit de azi, organizând o expoziţie de grafică a lui, pe marginea poemelor lui Emil Botta, intitulată „Pălăria şi bastonul dumneavoastră”, sub atenta îndrumare a locotenentului Ignat şi a colonelului Gavrilescu, comandantul unităţii şi fost amic cu tatăl meu, în tinereţe, ca secretar de U.T.M. la Târgu-Cărbuneşti şi la Baia de Fier.
Desenele lui Mihai Maicovski vădeau talent vocativ, imaginaţie, dar şi abordări critice ale totalitarismului comunistoid şi ale dictaturii ceauşiste. Această frondă avea să continue cu un recital poetic din romanul „Dulce e ca mierea glonţul patriei” al lui Petru Popescu (autor şi al altei proze „Prins”), care fugise peste hotare dând cu tifla regimului inuman întreţinut de acoliţii lui Stalin şi Hruşciov, care muriseră, dar ei rămăseseră, pe lângă Elena şi Nicolae Ceauşescu, tirani de emanaţie „asiatică” şi „maoistă”, generatori de orori genocidice şi absurde (ca de pildă interdicţia avortului la femei şi a divorţului la bărbaţi).
Expoziţia era o „avanscenă” a iniţierii unui veritabil cenaclu literar botezat „Emil Botta”, având ca preşedinte pe poetul Vasile Poenaru (tocmai debutant cu volum de Gheorghe Tomozei şi Petre Ghelmez şi considerat un avatar nesperat al „clasicului” Nicolae Labiş), ca vicepreşedinte pe Ion Stratan şi ca secretar pe mine I.P.B., cel care relatează evenimentul (petrecut în 1974, toamna), iată, din postura deloc de invidiat a unui sexagenar înspăimântat de vârsta senectuţii şi de iminenţa morţii.
2. Ultimul bal al Ceauşeştilor
Ca om, sub vremi, am suportat chinuri indescriptibile. Iernile, în apartament, frigul ne ucidea sistematic. Apa caldă se furniza pe sponci ori deloc. Vara, din cauza secetei, nu urca pe coloană în sus decât pompată de la centrala termică a cartierului. Subsolurile imobilelor erau inundate şi pline cu ţânţari, din pricina cărora nopţile se transformau în infern. În spitale, în şcoli, atmosfera era irespirabilă. După 1980, situaţia generală se împuţise rău de tot. Cine asculta „Europa liberă” şi „Vocea Americii” era urmărit şi, eventual, arestat sau „exilat forţat”, ba chiar internat în Sanatoriul de nebuni, unde, ca fiinţă umană, ajungea legumă. Cozile, la orice produs alimentar, la butelia pentru aragaz, la pâine, lapte, ouă, carne, legume ş.a.m.d. erau interminabile şi durau câte 2-3 zile.
Ba aveai ghinionul ca, venindu-ţi rândul, să se termine „marfa” râvnită de cei de acasă, de întreaga-ţi familie realmente speriată de criza ce se iscase ca o ciumă sau ca o lepră. Sufereai în tăcere, te mulţumeai cu foarte puţin, bucuros c-o mai duci o zi, o săptămână, o lună, căci perspectiva pe termen lung ţi se părea o utopie interzisă. Te agăţai cu disperare de orice „pilă” ori „relaţie” ca să-ţi cumperi mobilă, aragaz, frigider, cărţi (care la librării se vindeau pe sub mână), ciocolată, ţigări, coniac, şampanie…
Existenţa-mi se derula halucinant. Elena şi Nicolae Ceauşescu păreau duşi cu pluta. Un prieten scriitor de romane poliţiste, ofiţer de miliţie, Ion Bodunescu, îmi povestea că trimisese la C.C. al P.C.R fel de fel de rapoarte, informări, comunicări în care relatase, cu maximă veridicitate, lipsurile populaţiei, furia oamenilor, ura naţiunii faţă de conducerea partidului şi a ţării, dar degeaba; ba s-a ales şi cu „ţipete descreierate” la telefon din partea acolitului Postelnicu.
Un episod îmi e adânc săpat în minte: se ţinuse încă un congres al P.C.R., la care „cel mai iubit fiu al poporului” „conducătorul suprem” fusese reales ca „suveran” (ne)legitim al R.S.R., în aplauzele unanime ale „spumei” membrilor de partid, de altfel o pătură superpusă, supusă, servilă, nevertebrată etc. Se „lansase la apă” filmul „Noiembrie, ultimul bal” (cu Gabriela Baciu şi Ştefan Iordache, cel de-al doilea jucase şi în „Cel mai iubit dintre pământeni” peliculă de excepţie turnată după romanul omonim al lui Marin Preda, care fusese lichidat pentru curajul său, revoluţionar”). Până să se prindă Dumitru Popescu – Dumnezeu (autor şi el al unui roman dinamitard „Pumnul şi Palma”), capodopera cinematografiei româneşti fusese deja vizionată în sală. Congresul, ultimul al gloriei Ceauşeştilor, ce părea eternă, se vădise a fi şi ultimul lor „bal mascat”, căci toţi acei aşa-zişi „electori” erau nişte biete măşti, macabre, ale unui regim antidemocratic, de un dogmatism exacerbat, orwellian.
Ion Popescu-Brădiceni
