Am lăsat să treacă ceva timp de la spectacolul susţinut de grupul amerindian „YELLOW BIRD APACHES DANCERS” la Târgu-Jiu şi care a oferit în mai multe oraşe din ţară veritabile lecţii de inteligenţă nativă, tradiţii, precum şi de promovare a culturii lor tradiţionale pentru a-mi exprima câteva idei legate de acesta.
De la bun început trebuie să mărturisesc că mi-aş fi dorit ca respectivul spectacol (de excepţie după părerea mea) să se fi desfăşurat undeva pe la începutul lunii iunie şi atunci toate învăţămintele prezentate publicului de către veritabila familie de apaşi din 
Arizona ce compune grupul, filozofii de sute de ani legate de protejarea animalelor şi a plantelor, traiul în mijlocul naturii fără să o afectezi prin acţiuni distructive şi nu în ultimul rând faptul că fiecare vietate fie ea chiar plantă are spirit în fruntea cărora stă Marele Spirit Manitou s-ar fi armonizat fericit cu o serie de manifestări desfăşurate pe Plaiul Mioritic.
Spun asta pentru că respectivele gânduri ori haideţi să le spunem filozofii de viaţă amerindiene ar fi avut un impact mult mai mare (după opinia mea) în rândul celor prezenţi decât unele declaraţii pompoase ori sforăitoare transmise prin comunicate de presă cu diverse prilejuri (cum ar fi Ziua Mediului de exemplu), comunicate pe care cred că mare parte a celor ce le sunt destinate nu le înţeleg. Cu atât mai mult la acele aniversări (că nici nu ştiu cum să le spun) ca în cazul mai sus menţionat (şi iarăşi este 
părerea mea) se vorbeşte mult, dar se face puţin protagoniştii mărginindu-se de regulă la câteva acţiuni regizate de aşa zisă ecologizare (şi aici cu condiţia să se facă în timpul serviciului) şi cu mass-media în spate care să le imortalizeze „mintenaş” eforturile.
Cum se spune pe olteneşte să ne furăm singuri căciulile. Iar apoi să ne mirăm (unii chiar sincer) că pe unde mergem vedem numai gunoaie, iar civilizaţia unora dintre semenii noştri este la pământ.
Dar haideţi să nu ne întristăm şi să revenim la subiectul nostru. Trăitul în armonie cu natura, credinţa că fiecare vietate are un spirit precum şi imitarea unor păsări ori animale în dansurile şi incantaţiile lor pornesc de la nişte principii foarte simple. Unul dintre acestea ar fi că în traiul lor nu trebuie să ia din natură decât cele necesare lăcomia ori distrugerea fiind termeni necunoscuţi lor. Altul ar putea fi faptul că ajutând vietăţile ori ferindu-le de pericol în anumite momente le pot lua spiritul acestor indieni în cauză dobândind calităţi suprarealiste.
Iar despre inteligenţa amerindienilor există o povestioară. Se spune că în al Doilea Război Mondial japonezii spărseseră codul marinei americane şi le interceptau conversaţiile. Câţiva indieni ce se aflau mobilizaţi în cadrul transmisiunilor militare au avut o idee originală aceea de a compune mesajele în dialectele lor tribale. Şi cum probabilitatea, ca japonezii să cunoască dialectele amerindiene, era nulă, militarii americani se spune că au transmis şi primit mesaje trimise de amerindieni mobilizaţi sub arme în limba acestora spre exasperarea marinei imperiale japoneze. Poate tocmai 
de aceea primul elicopter tehnologizat de luptă al armatei americane ce a deschis calea războiului cibernetic s-a numit Apache AH-64. La final trebuie să repet că am fost impresionat atât de partea (haideţi să-i spunem aşa) coregrafică a spectacolului, cât şi de mesajul profund al acestuia. Traiul în armonie cu natura de unde să iei doar strictul necesar, protejarea pădurii, a animalelor şi păsărilor şi nu în ultimul rând credinţa că toate acestea au un spirit suprem ce le guvernează existenţa se pot constitui ca 
principii de bază pentru oricare comunitate de pe mapamond. Inclusiv pe plaiurile noastre unde în contradicţie cu denumirea şi principiile prestigiosului grup apaş Yellow Bird (Pasărea Galbenă) unii semeni de-ai noştri neaoşi mioritici şi-au făcut un nume din a umbla cu „Cioara Vopsită”.
Mugurel Petrescu
