Un document din anul 1440, atestă că fiii lui Alexandru cel Bun „dau satul Lucăceşti de pe Tazlăul Sărat, împreună cu gropile de păcură, mânăstirii Bistriţa”. Alt document din 22 noiembrie 1517 glăsuieşte:”Io Basarab Voevod..dă domnia mea sfintei mânăstiri a jupanului Drăghici din Cricov, ca să-i fie satul Săcăreni (este vorba de Ţintea de azi), .. însă pe unde au hotărnicit 12 boieri…iar hotarul să se ştie…şi din locul cu răchiţi, peste dâmb la Păcuri; astfel de la Păcuri în sus, pe drumul săpat.”
„Moşia păcureţului” din cuprinsul localităţii Matiţa este menţionată într-un document din 14 iulie 1521. Este amintită şi la 1614.
Ţiţeiul, aurul negru al Carpaţilor
Mulţi autori străini pomenesc despre aurul negru al Carpaţilor. Georgius Agricola publică „De Fossilis” la Basel, în Elveţia, în 1556, în care vorbeşte de ţiţeiul care izvorăşte din Munţii Carpaţi – „defluit e Carpata Monte”. Cirro Spontoni publică la Veneţia în 1636 lucrarea „Della Transsilvania”, în care arată că ţiţeiul izvorăşte din pământ, se foloseşte ca excelentă unsoare la osii. Cei doi mai descriu şi o parte din tehnologia utilizată la acea vreme. După decantare, ţiţeiul era fiert şi odată cu aburii se eliminau produsele uşoare. Ceea ce rămânea era păcura, care era bine amestecată, fiind utilizată în trei scopuri principale ca: unsoare, mijloc de iluminat şi pentru oblojirea rănilor vitelor. De ce în vechime, la români, ciobanului i se mai spunea şi păcurar ?. Explicaţia o găsim în „Soarta petrolului românesc” de Z. Mirski – articol publicat în revista „Timpuri noi” nr. 47, reprodus şi în ziarul „Sondorul” , redată astfel: „Iată o imagine din trecutul îndepărtat. Pe drum înaintează, stârnind nori de praf, o turmă de oi coborîtă din munte, de la păşunile de vară. Scârţâitul carelor, behăitul oilor, strigătele scurte ale ciobanilor umplu văzduhul. O căruţă e încărcată cu burdufuri din care picură un lichid negru şi gras. E petrol pe care ciobanii îl aduc de la poalele Carpaţilor pentru puţinele lor nevoi şi ca să-l vândă la târg. Şi-l procură fără nici o greutate. Nu trebuie decât să te apleci, ca să-l scoţi dintr-o groapă, unde se adună ca apa de izvor ce se scurge de pe povârnişul muntelui. Ciobanului i se spune în româneşte şi „păcurar”. De aci provine şi cuvântul „păcură” – petrol”. În 1550 este menţionată meseria de „fântânar”. Nu există nici o îndoială că primii care au trecut la scoaterea petrolului din pământ au fost constructorii de fântâni pentru apă. Ulterior, fântânarul se îndeletnicea şi cu scoaterea din puţuri a petrolului sau a păcurii pe care o vindea. Fântânăritul şi păcuritul erau specifice şi în satul Hâzeşti-Păcureţi din judeţul Prahova. Şi acum unele familii poartă numele de „Păcureţu”, chiar şi la Ţicleni avem familii cu acest nume, venite din acea zonă, după 1954. Pe la 1646, călătorind pe dealurile de la Mosoare-Dofteana-Poieni şi Păcura din judeţul Bacău, călugărul Baudinus este impresionat de numeroasele gropi, din care ţăranii scoteau păcura pe care o foloseau la ungerea osiilor căruţelor şi chiar ca medicament. Lambă din Câmpina, în 1697, vinde feciorului „Dumnealui Postelnicul Vasile o parte din moşia Câmpina compusă din câmp, din păduri, din apă, din păcuri, etc.” Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei, consemna în 1716 că pe malurile Tazlăului Sărat, nu departe de Moineşti, izvorăşte o răşină minerală de care se servesc ţăranii pentru ungerea osiilor la căruţe. Dintr-o hotărnicie datând din 1729, cu localizare la Câmpina, reţinem:”Trăgându-se a doua oară spre Buneşti am pus piatră în apa Doftanei, hotaru şi trăgându-se până în Siliştea Târgului. Până în Doftana spre Telega, am pus piatră d-n sus de fântânile cu păcurile etc”. In 1740 apare la Alba Iulia „Valachiae cibalutanae subteraneae descripţionae” de Mihailis Schendo, scrisă în limba latină, care, în harta publicată în anexă de la sfârşitul lucrării, menţionează urme bituminoase şi în Oltenia. Trebuie să reţinem că în Transilvania s-a păstrat scrierea în limba latină, fără întrerupere, deci deosebit de situaţia Ţării Româneşti şi a Moldovei. Petcu Braşoveanu se jeluieşte Domnului la 1745 că jupânesele Ilinca şi Chiajna i-au încălecat hotarele moşiei de 200 de stânjeni timp de 17 ani, cerând dijmă de bucate şi partea lui de 700 de vedre de păcură dar Divanul îi aprobă numai 300 de vedre socotind vadra cu o jumătate de taler . Tot la 1745, Domnitorul Constantin Şuţu acordă drepturi de exploatare asupra unor moşii cu puţuri unor moşneni în zona Văleni de Munte „..zicând Moşnenii că ei au moşia cu puţuri cu păcuri ce se numeşte Izeşti ot sud sac , care au stăpânit-o din vechime moşii lor, părinţii lor şi ei împreună cu puţuri necontenit..” Consulul Austriei la Bucureşti – Ştefan Raicevici -, menţiona la 1788 că ţiţeiul se găseşte la adâncimi mici, amestecat cu apă, că este de două feluri – negru şi roşu – , că localnicii îl folosesc ca medicament şi ca unsoare pentru căruţe iar boierii îl întrebuinţează la iluminatul curţilor în timpul nopţii. Tot la 1788, călătorul florentin Domenico Sestini – profesor la Universitatea din Pisa -, cu prilejul călătoriei în Valahia şi Moldova, printre altele consemna: „Nu cred că există în Europa un pământ mai bogat în salpetru ca cele două provincii(…). Domnitorul este obligat să trimită la Constantinopol 20.000. ocale de salpetru(…). Aici abundă catranul natural de două feluri: unul roşu şi altul negru, extras prin săparea la mică adâncime în pământ. Uneori se întâlneşte o vână din acest bitum lichid pur, dar mai adesea, amestecat cu apă într-un bazin natural, de unde se strânge cu o lingură mare de lemn bitumul care s-a separat deasupra. Catranul roşu e un fel de asfalt care poate fi întrebuinţat, fără altă pregătire, ca leac pentru vindecarea unor boli la animale, dar, în general, serveşte pentru ungerea roţilor de care şi pentru a fi ars pe timpul nopţii, în curţile boiereşti”. În codul lui Caragea din Ţara Românească şi al lui Calimachi din Moldova, din zorii secolului al XIX-lea era stabilit dreptul domnului de a exploata minele după care Regulamentul Organic dădea dreptul proprietarului suprafeţelor de teren să exploateze subsolul, dar cu obligaţia de a plăti zeciuiala în favoarea cârmuirii. Totuşi, păcurarii erau scutiţi de zeciuială. Ulterior, păcura fiind tot mai mult căutată, interesul domnitorului conduce la hotărîrea că petrolul extras este al domnitorului, stabilind pentru „fântânari” o plată pentru fiecare găleată extrasă. Consulul englez Wilkinson face o constatare în 1815 destul de interesantă, că păcura se găseşte în apropierea lentilelor de sare, dovedită mai târziu şi de ştiinţa geologică.Dintr-un act de vânzare-cumpărare datat noiembrie 1822, aflăm despre vânzarea unei gropi „cu păcură în schelă, în coasta de la vale de puţul lui Sârghie plină cu pământ ca de cincizeci de ani astupată care această groapă e numai pe patru oameni şi noi din păreţii noştri dăm o sută şaizeci de zile partea jumătate vândută tocmeala ne-a fost lei 18, iar numitul să aibă a o destupa în pace”.
Petrolul românesc, râvnit de cât mai mulţi străini
Petrolul românesc continuă să intereseze pe mulţi străini. Astfel, misiunea ştiinţifică condusă de savantul rus Anatol Demidoff din perioada 1837 – 1840 în ţările româneşti, remarcă lipsa de interes a notabilităţilor pentru o bogăţie ca aceea a unsorilor. El consemna că în 1837, din puţurile de la Păcureţi se extrăgeau anual 225.000. kg. de păcură şi că din unele puţuri chiar 15 – 80 kg. zilnic. În 1804, Andreiaş Wolf – medicul oraşului Sibiu – scrie despre izvoarele de gudron mineral pe care moldovenii îl numesc păcură, şi-l foloseau ca unsoare pentru hamuri şi căruţe şi ca leac împotriva înţepăturilor de insecte. La 16 februarie 1819, domnitorul Alexandru Şuţu dă o procură vameşilor de la Câmpina ca să trimită „patru sute de vedre de păcură fărdă nici un fel de amestecătură, sau apă” de la Ţintea şi Doftăneşti. În 1835 se extrăgea de la Păcureţi-Prahova „până la 80 kilogramuri” pe zi din gropi săpate. Perioada 1830 – 1840 cunoaşte o intensificare a încercărilor de a distila ţiţeiul şi se ajunge la izbânda obţinerii petrolului lampant – izvor de lumină mai puternic şi mai ieftin, care inaugurează o nouă etapă a istoriei petrolului. La Lucăceşti apare în anul 1840 prima distilerie de ţiţei, numită găzărie, după care numărul distileriilor de capacităţi mici, rudimentare creşte vertiginos. Profesorul de la Sf. Sava – Vaillant – , în perioada 1840 – 1844, face o descriere a puţurilor de păcuri de la Păcureţi, Câmpina, Telega şi Băicoi, remarcând adâncimea acestora de 30 – 40 metri precum şi o producţie aproximativă de 100 kg/puţ şi zi. În prima etapă au fost la modă puţurile cu crivac. Crivacul era un cilindru din lemn de stejar, cu o lungime medie de 1,80 m şi cu diametrul de 12 cm, prevăzut la extremităţi cu două braţe opuse, având două manivele şi fiind aşezat pe două furci, pentru a se putea învârti în jurul axului său, cu ajutorul celor două manivele. Pe el se monta şi o opritoare, precum şi frâna. La început, pe crivac era înfăşurată o frânghie de cânepă, unsă iar ulterior înlocuită cu cablu de sârmă de oţel, având la capătul ei hârdăul.Crivacul era acţionat de forţa umană. (va urma)
Jurist, Ion M. Ungureanu
