Nu cunosc un alt poet român care, ca Nichita Stănescu, să fi cultivat cu atâta pathos şi veneraţie, cultul genialităţii eminesciene. „Dorul de Eminescu” va cristaliza, de fapt, într-o obsesie fundamentală, lesne de urmărit în întreaga sa operă şi în funcţie de care se va clădi, vegheat ca de o stea polară, destinul poeziei româneşti.
În Cartea de recitire, Nichita Stănescu dă expresie strălucită acestor convingeri tutelare. El vede în Eminescu pe „cel mai dificil poet român şi cel mai de neînţeles”, în ciuda iluziei că poate fi înţeles. Crede, apoi, că Oda în metru antic exprimă adevăratul „portret în ulei” al poetului, o veritabilă „statuie în bronz”. Conştiinţa hyperionică a poetului a „statuarizat” sentimentele pe un soclu de noţiuni, căci „Luceafărul şi întreaga lui mitologie nu decurgeau din sentimente”. Fascinat de mitul sumerian al lui Ghilgameş, autorul Operelor imperfecte îi găsea, peste timpuri, reverberaţii de suflet şi conştiinţă. Ghilgameş, eroul celui mai vechi poem scris al lumii, are revelaţia morţii abia în momentul în care bunul său prieten Enghidu moare. El, care ucisese lei în trecătorile munţilor,, care biruise forţele răului întruchipat de Humbaba, un zmeu al zmeilor, ori Taurul Ceresc, un fel de balaur septecefal, şi se arătase crud faţă de cei mai aprigi duşmani, el cel acoperit de o glorie ce-i concura pe zeii pizmaşi, îndeosebi pe răzbunătoarea Iştar cea ofensată, el descoperă la un moment dat adevărata dimensiune a morţii! E o revelaţie care dă la o parte perdelele conştiinţei de sine, căci Enghidu cel umanizat de hierodulă nu era, însă, zice poetul, decât un alter ego, un soi de contemplare a sinelui dinafara lui însuşi: „A murit Enghidu, prietenul meu, care ucise cu mine lei!” de aici brusca lui hotărâre de a pleca, într-un teribil periplu, în căutarea „vieţii fără de moarte” către Uta-Napiştin, unicul supravieţuitor al Potopului, precursor babilonian al biblicului Noe. Revelaţia morţii îl face pe faimosul şi invincibilul rege al Urukului să „urle” de durere, – e un urlet, însă, „esenţial”, „nemuritor, pentru că e înscris în cuvinte”: „El se transformă în însuşi urletul său, în înseşi cuvintele sale”. Iar faptul că pleacă în căutarea nemuririi nu este altceva decât „argumentarea artei”, „descrierea pricinei artei”, a „supravieţuirii”. Tot astfel, zice poetul, celebrul vers eminescian „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” – fascinant prin „sintaxa lui ciudată”, „vers unic pentru conştiinţă”, „cel mai neasemuit vers scris vreodată în limba noastră” – „este strigătul abisal al poetului care descoperă cauza fundamentală a artei, dorinţa esenţială de a trăi”. E cel mai vital vers pe care l-a cunoscut vreodată, alături de „A murit Enghidu, prietenul meu, care ucise cu mine lei!”. Este, cu alte cuvinte, „versul unui învingător, al unui om care a supravieţuit, al Poetului care a supravieţuit cel mai intens în literatura noastră, pentru că a exprimat cel mai acut pricina şi sensul literaturii: a fi.” Personalitatea lui Eminescu îl fascinează, îl nelinişteşte, îl incită. Înfăţişarea Luceafărului, de frumuseţea unui semizeu, vorba lui Călinescu, îi este cu neputinţă de închipuit („partea lui de trup sunt cuvintele lui”). Ar dori să ştie cum respira şi mai ales ce voce avea (voce conservată în „sintaxa poeziilor lui”). Indignat că „foarte mulţi au încercat să justifice geniul eminescian prin viaţa sa” („Ce eroare!”), Nichita se ridică împotriva evidenţelor de tot felul, a superficiilor cu pretenţii eminescologice. Căci „pentru literatura noastră, Eminescu este un concept”, desigur conceptul unei genialităţi hyperionice (Orfeu, sau scurt tratat de geometrie a cuvintelor). În Respirări (1982), unde lansează conceptul de „hemografie”/scrierea cu sânge, poetul revine asupra actualităţii lui Eminescu, mereu prezent, mereu etalon spiritual, mereu fascinant şi enigmatic („versul lui cel atât de viu şi cel atât de proaspăt, cel pe care creierul nostru îl vede şi-l visează”). În limbajul lui vizionar şi abstract, Nichita se simte contemporan, printre alte elemente, şi cu miriaundele „teiului sfânt”, cu „neelucidabilul” tei, „care din pricina lui Eminescu nu mai îmi tihneşte să-l miros ca lumea” (Acel ceva între aripă şi aer). Iată cum „El este atât de mult al nostru, încât noi din nebăgare de seamă am început să devenim ai Lui.” Dacă în publicistică apologia lui Eminescu este atât de manifestă, directă, totală, în poezia lui Nichita „obsesia lui Eminescu” (nu în sens macedonskian, desigur!) cristalizează într-o implicare poeticească intertextualistă şi într-un mesaj de artă poetică memorabil. În Credo-ul rostit la Festivitatea de premiere ce a avut loc în catedrala „Sfânta Sofia” din Ohrid (august 1982), când poetului nostru îi fusese decernată prestigioasa „Cunună de Aur” de la Struga (Macedonia Iugoslavă), Nichita era convins că acest premiu internaţional i s-ar fi putut acorda (bunăoară) „lui Eminescu totuşi”, „cel mai mare poet al tuturor timpurilor”. (Va urma)
Zenovie Cârlugea
