Dacă ţinuturile Vrancei au dat Mioriţa, placă turnantă în cultura populară a ţării, la rându-i a contribuit, ca un pilon rezistent, hăulitul gorjenesc.
Aici, ,,la Tismana într-o grădină, a prins dorul rădăcină” şi, tot aici, a văzut lumina zilei, hăulitul, unic în folclorul românesc.
Acesta, hăulitul, dacă ar ridica pretenţii să participe la un concurs al valorilor spirituale tradiţionale, cu pretenţii de a urca pe podium, ar avea o şansă sigură. De ce? Pentru că, inflexiunile sale muzicale într-un registru geografic, pleacă de la un alegreto, de pe înălţimile Parângului, spre dealurile molcome, sfârşind în pianissiomo pe undele cursului Jiului şi Gilortului, realizând o simfonie bethoviană.
Laitmotivul prezent deseori în refren, dar şi în conţinut, acel ălăuă, betonat cu trei vocale, o reverberaţie peste văi şi dealuri, aidoma celor din legenda zeiţei Echo, peste stânci.
Un ălăuă bă, e un mesaj, o chemare când e cântat din vârf de deal, iubitul îşi lasă plugul în brazdă şi ia calea suferinţei cu dureri plăcute. Urcă o Golgotă ce-l va răstigni în braţele iubitei, cu perspectiva dezmeticirii, reînvierii în veşnicia fericirii. Efemera fericire, altminteri ar fi ca mai toate trăirile, banale, plate, confuze, perene, limitate la un anumit moment. Tocmai de aceea efemerul în plan erotic îşi are o încărcătură care atinge pragul fericirii.
Hăulitul nu a apărut întâmplător în ţinutul Gorjului. Demiurgul a avut în vedere să înnobileze spiritualitatea supuşilor săi şi cu acest har, printre multe altele.
Drept recunoştinţă, acest har, hăulitul, trece drept imn al bucuriei, cu puterea sa sonoră atinge piscurile înalte ale Universului, în căutarea binefăcătorului. Hăulitul exprimă o largă şi bogată gamă de sentimente, de trăiri sufleteşti, fie de bucurie, fie de tristeţe. De pe dealurile Gorjului, coborau în amurgul serii, fete şi tinere femei, după o zi grea de muncă, cu sapele pe umeri şi hăulitul neîntrecut în glasurile cristaline. Coborau turme de oi, timp în care se împletea şi armoniza hăulitul cu dangătul clopotelor mioarelor, constituind o simfonie pe teme rustice, demnă de invidiat de mari compozitori.
În acelaşi timp, hăulitul fetelor conţinea şi ceva cifrat. Alăuă, bă, interpretat într-un anume vers, mai presupunea şi fixarea întâlnirii din seara respectivă la o clacă sau şezătoare.
Hăulitul Gorjului şi-a avut ciclicitatea şi semnificaţia sa în timp.
În cele nu prea îndepărtate era un strigăt al sărăciei, al disperării, fata fără pogoane nu se putea căsători cu iubitul ei bogat.
Ulterior, când petrolul şi cărbunele au înlăturat sărăcia, şi pogoanele nu mai stăteau stavilă în calea fericirii fetelor, hăulitul lor umplea văile şi dealurile, atingea şi piscurile înalte ale bucuriei şi fericirii lor.
Dacă în vremurile contemporane, hăulitul e pe cale de dispariţie, ca şi alte tradiţii şi obiceiuri, sau cântat mai mult în surdină, explicaţia constă în aceea că iubitul fetei, a lăsat şi de data aceasta plugul în brazdă, dar a plecat în alte direcţii îndepărtate, să semene vânt, nicidecum de libertate.
Aleanul disperat al fetei îl cheamă în zadar.
El urcă acum, un alt deal al Golgotei, unde i se va pironi în cuie, inclusiv sufletul încărcat de dor, de ţară şi iubită.
Hăulitul gorjenesc prin vocea inconfundabilă a Mariei Lătăreţu, şi de pe alte scene ale lumii, a mai lăsat pe acolo melancolii cu gust amar din care gustă tinerii români spre a-şi potoli aleanul.
Când, pe titanul din Hobiţa, l-a inspirat stâlpii prispelor caselor gorjene, în construcţia Coloanei care a cucerit infinitul, al cărui nume îl poartă, în aceşti stâlpi era incantat de veacuri, miraculosul hăulit. Aceasta-i componentă a aurei coloanei care duce în universalitate, probabil şi în transcendental, minunea neomologată, încă, până la viitoarea întrunire a Consiliului Zeităţilor.
Această micuţă particulă lingvistică, hăulitul, ruda săracă nu numai a judeţului, ci şi a D.E.X-ului (sic) unde-i trecută ca onomatopee, ar trebui să i se reconsidere meritele, drepturile, să fie pusă alături de doamnele şi domnişoarele, cel puţin, acelea cu tălpile crăpate de pământul încins de soare, dar cu vocea care le-a înscris în rândul marilor soprane ale lumii.
Pentru aceasta, n-ar trebui să se aştepte întrunirea Consiliului Zeităţilor, din moment ce se află în funcţie (pâine) un organism cu atribuţii în conservarea şi păstrarea vechii culturi populare.
Ion Văleanu Vîlceanu, Ţicleni
