Eram cam obosit, dar îmi spun că dacă “tac” în această chestiune, când poetul național este atacat cu vulgaritate și impertinență, atunci nu merit să fiu nici universitar, nici istoric literar, nimic. Înseamnă că sunt un laș, atunci ar fi cazul să merg, singur, la plug, să fac agricultură, nu cultură. E mai folositor. Îmi trece în același timp prin gând ideea că s-ar putea ca nimeni să nu reacționeze, cunosc bine breasla din care fac parte, și mă înspăimânt și mai tare. Înseamnă că Eminescu, acest mucenic al culturii române, s-a sacrificat pentru niște lași? Nu se poate, îmi zic și trebuie făcut ceva. Întrucât, din diversele discuții avute cu mai mulți oameni: prieteni, colegi, persoane oficiale importante, mi-am dat seama că bătălia pe care am dus-o, privitoare la publicistica eminesciană tipărită în Opere IX, este interpretată în fel și chip (pozitiv, desigur), dar mai ales pentru că mobilul gestului meu, precum și unele chestiuni de amănunt nu sunt cunoscute, furnizez, în cele ce urmează, momentele de bază ale chestiunii, așa cum mi le-am notat.
I.În legătură cu articolul despre Opere IX de Eminescu, Miercuri, 8 octombrie
Mi se propune, de către G. Arion de la Flacăra, redactor, reporter și poet, să scriu despre Eminescu Opere IX, Accept. După ce predau articolul (citit și de Adrian Păunescu) mi se sugerează că ar fi cazul să discut o problemă esențială, cea a “xenofobiei” poetului, întrucât Eminescu a fost “atacat” pe această chestiune. Accept și, după câteva zile predau articolul în noua formă: mare, cam de 10 pagini. Întrucât articolul nu apare în numărul următor al Flacărei, intru în biroul lui Păunescu. Discuția e, la început cordială, apoi dură, pentru că șeful revistei (pe care-l consider foarte mare poet) îmi propune să introduc o frază în care să se spună că Eminescu a avut în problema raporturilor cu străinii “limite”, spre a salva articolul. I-am răspuns că nu vreau să salvez un articol de-al meu atacând pe Eminescu și-mi retrag, cu un gest violent, textul dactilografiat. Discuția durează aproape o oră, în prezența lui G. Arion (care tace în fața șefului). A.P. își motivează atitudinea prin faptul că a fost atacat la Tel-Aviv pentru că ar fi scris articolul Idealuri din “Săptămâna”. I-am spus (cu ironia de rigoare) că-l înțeleg și ne-am despărțit.
II.Joi, 9 octombrie
Merg la Era socialistă, la Tudor Popescu, să văd care-i situația unui articol al meu despre romanele lui 1980, bine primit de redactor (și de Ion Mitran, redactor șef adjunct), dar respins de Ștefan Voicu, șeful revistei. Întrucât, în discuția cu cei doi, apare și Șt. Voicu, îi sunt prezentat și Mitran îi propune să avem o discuție. Evident se acceptă. Discuția mea cu Ș. V. în prezența lui Ion Mitran, (care intervine din când în când) este cea a unor oameni ce nu se pot înțelege. Pentru un simplu motiv: Ș. V. îmi spune de la început că, din cele cca 20 de romane despre care vorbesc, el n-a citit decât 1-2. Evident însă că opinii are, și încă foarte multe. Mă întreabă, între altele, dacă eu știu ce a spus Europa liberă despre romanele pe care le discut. Îi răspund că pentru mine E.L. nu este un reper și-mi exprim nedumerirea că pentru el este un reper. O întoarce, conversația se înăsprește, îmi retrag articolul. Înainte de a intra la Ș.V. în timp ce –mi făceam corectura la articolul despre roman, având la mine textul despre Opere IX retras de la Flacăra, îl rog pe Tudor Popescu, om foarte sensibil, remarcabil dramaturg, să citească acel articol, așa pentru el. După ce-l termină îmi cere voie să-l rețină, și promite că se va bate ca să apară în Era socialistă. Își menține părerea și după ce discuția mea cu Ș.V. despre articolul cu romanul eșuase, zicând că, totuși, “șeful” nu-mi poate respinge și cel de-al 2-lea articol. De aceeași părere este Ion Mitran. Eu am o părere opusă, dar le las articolul. Evident că, din păcate, bănuiala mea s-a dovedit întemeiată, “șeful” n-a acceptat articolul. Fiind de la început convins, destul de întristat că un articol despre Eminescu și în apărarea lui nu poate fi publicat, am mers la Al. Oprea, directorul Muzeului de literatură. Îi arăt articolul, îl consideră excelent, vrea să rediscute cu Păunescu, îl deconsiliez și atunci A.O. îi vine ideea să-l dea lui Macovescu care, ca președinte al Uniunii Scriitorilor, să-l trimită principalei publicații literare a breslei, România literară. Accept ideea. Al.O. mă asigură că, de nu-l va publica Ivașcu, îl va publica el în Manuscriptum, revistă pe care o conduce. Sunt chemat la telefon, peste câteva zile, de G.Ivașcu, directorul României literare, care-mi spune că are observații la articol, mai ales la prima parte, unde eu legitimam soluția textului integral. Ivașcu crede că unele lucruri trebuie să lipsească, altele trebuie spuse altfel, “mai cumpănit” – zice el. Îmi trimite textul cu observațiile lui (destul de numeroase) acasă. Revăd textul, ameliorez unele formulări, renunț la altele. Îl anunț la telefon că am “emasculat” textul care astfel nu putea merge, i-l transmit, însoțit de o scrisoare a mea, pe jumătate ironică, restul serioasă. În realitate făcusem puține concesii, ținând seama mai puțin de ceea ce îmi spusese Ivașcu cât mai ales de cele ce-mi sugerase Dumitru Popescu într-o discuție asupra căreia voi reveni. Articolul, sub titlul Un monument al culturii române apare în sfârșit, în “România literară” din 11.XII. 1980. Primele 4 pagini au câteva modificări (nu foarte însemnate) în raport cu textul. Ecoul articolului a fost foarte mare: la facultate, la Uniunea Scriitorilor peste tot: Eugen Simion mă felicită primul prin telefon.
POMPILIU MARCEA
P.S. Aceste însemnări fac parte din Jurnal – 1980, emblematice pentru starea de spirit a scriitorului în contextul epocii și se circumscriu dramaticei implicări a acestuia în apărarea poetului național Mihai Eminescu și publicarea volumului IX din “Opere complete”. Devotamentul și sacrificiul său față de Eminescu rămân unice în istoria literaturii române contemporane. Volumul IX a apărut și pe fondul sacrificiului suprem al lui Pompiliu Marcea.
ION MARCEA
