Am coborât din microbuz direct la Universitate. Am traversat pe verde. Pe trotuar o goangă strivită de talpa cuiva, de o talpă în fine. Semăna cu goanga din „Metamorfoza” lui Franz Kafka: mare, urâtă, hidoasă, neagră ca smoala solidă, ca păcura lichidă cu care părinţii, moşii, strămoşii mei ungeau oiştea carului ca să le fie uşor boilor (sau bietelor vaci) la mers/la tras/la transport etc. Ajuns-am în faţa Teatrului Naţional „Marin Sorescu” unde secretar literar e poetul, criticul şi analistul sociopolitic, mereu revoltatul, olimpiotul, înverşunatul (aici fiind vorba de eradicarea „sfintei” mediocrităţi olteneşti / româneşti – n.m., I.P.B.) Nicolae Coande, căruia i-am decernat într-o toamnă paradiziacă Premiul pentru Poezie al Atelierului Naţional de Poezie şi Critica Poeziei „Serile la Brădiceni”. Mi-a mărturisit, învins, în fine, că se simţea bine în pielea personajului căruia îi încredinţase sinea sa, eul său, supraegoul său, unul mai degrabă transcendent (la modul Kantian desigur: cerul înstelat deasupra mea/ legea morală în mine – n.m.) decât imanent (la modul blagian fireşte, sofianic, transdescendent – n.m.). Că la „Atelier…” ca la o deloc idealizată Masă Rotundă arthuriană se aşază anual nişte umbre de cavaleri ai Marii Poezii iar lor li se alătură cei care viază încă, reamintindu-şi cu evlavie şi sacrificialitate inerentă (trans) figurile celor plecaţi să… moară puţin… Dar aura lor ne proteguieşte destinul, ni-l tutelează şi (re)modelează discret, dacă (mai) e cazul. Or, eu am fost mereu dispus, cum mi-a mărturisit cândva Nicolae Breban ca invitat al meu special la un curs de literatură română contemporană la universitatea târgu-jiană (unde slujesc, umil şi modest, aproape nebăgat în seamă de mai marii ei conducători – n.m.) – că a procedat în tinereţea-i toreadorică întocmai – să-mi respect maeştrii. Şi mi s-au arătat în cale la modul cel mai generos, uluitor de altruişti şi empatici, deseori paternali ori confraterni. Incredibil de disponibili a-mi însoţi deveninţa şi autoformarea şi de o tulburătoare autenticitate în comunicarea interpersonală. Aici, la Universitatea din Craiova, am avut de prins multe de la „somităţi” precum Eugen Negrici, Marin Sorescu, Flora Şuteu şi George Sorescu, Ovidiu Ghidirmic şi Al. Piru ş.a. Aici am debutat ca poet în revista Ramuri, exact în toamna anului 1973 cu un poem muzical-orfic, selectat de Marin Sorescu din proiectul de carte „Sufletul Grâului” apărută la „Scrisul Românesc” abia în 1989 însă (din postura de câştigător al concursului de debut în volum propriu – n.m.). Scriu aceste rânduri vizavi deci de Teatrul Naţional „Marin Sorescu” la măsuţa, „englezească” ori de „bistrou franţuzesc”, poate, tot rotundă, placată cu furnir de nuc, într-un local micuţ, intim „Creek Coffee Shop ToGo” unde, iată, mi s-a redeschis pofta de a-mi continua „Evadatul din Scriitopia”, intrând în starea de graţie/ inspiraţie/ „conspiraţie” cu… muzele…
Aici la Craiova, am studenţiat cu Gabriel Chifu, Victor Marian Buciu, Ioan Gheorghişor, Constantin Barbu, Marius Ghica, Ionel Ciupureanu, Mihai Măceş, Carmen Firan, Valentin Bazăverde, Cornel Bălosu, Ioana Dinulescu ş.a. fie la Cenaclul „Orfeu” al Universităţii din Cetatea Băniei fie la cel patronat de Marin Sorescu la „Rotunda” Muzeului, în Sala Oglinzilor. Pe Marin Sorescu l-am avut aproape în dese prilejuri realizând împreună un lung interviu publicat în voletul unu din dilogia-mi „Întâlnirea cu aproapele nostru”. Mi-a dat un portret pentru coperta IV a cărţii mele „Marea Reculegere”, la a cărei parţială reeditare lucrez în prezent. Îi dibuisem vocaţia pentru „rostiri esenţiale”, „paradoxuri” şi „fineţuri de umor sănătos-rural”. După ce pescuise „scorobeţi” pe Gilort, i-am publicat un grupaj de poezii (cu formă „fixă” – n.m.) în „Gazeta Gorjului”, unde lucram ca redactor. Un set de fotografii cu acest eveniment l-am dăruit poetului şi editorului „Ceştii de cafea” George Drăghescu, incluse deja într-unul din numerele minimalistei publicaţii… postargheziene (după modelul „Biletelor de papagal” – n.m.). Apoi ne-am reîntâlnit la Târgu-Jiu şi la Târgu-Cărbuneşti, când i s-a decernat Premiul cel mare la Festivalul „Arghezi”. În fine, ne-am continuat convorbirea – dar n-am finalizat-o – la Ministerul Culturii, unde ajunsese ministru, punând umărul prietenesc ca să-mi iau certificatul de consilier editorial, pe care-l păstrez în panoplia-mi cu acte importante în cariera mea şi în evoluţia-mi extrem de sinuoasă, „curat” labirintică dar, miraculos, mereu scoţându-mă la liman. I-am comentat una din ultimele cărţi în revista „Brâncuşi” a lui Nicolae Diaconu şi a apucat să citească articolul înainte de obştescul sfârşit. Mi-a dăruit cuvinte de laudă (şi mă mândresc, postum, cu ele), la mine în sufragerie, unde mi-am încherbat şi monstruoasa-mi, ionaică, bibliotecă şi unde băut-am amândoi o sticlă cu vin roşu de Brădiceni în acel eon de Kairotică întâlnire pe aceeaşi lungime de undă.
Suntem în 13 iunie 2018 şi se apropie ora 11, când trebuie să particip la Casa şi la Clubul Universitarilor a Universităţii din Craiova la sărbătorirea unei vârste fabuloase (de 91 ani) a profesorului meu de doctorat George Sorescu. Obţin prima informaţie. Ne aflăm în Casa Ion Nicolae Romanescu (1883, extindere în 1872, 1903) de pe Calea Unirii (nr. 57) (1895-1918), pionier al aviaţiei căzut eroic la 1 noiembrie 1918, ca brav voluntar pe frontul francez la Aligny şi cel mai bun prieten al lui Marcel Proust (informaţie obţinută de la poetul Dan Lupescu). Marcel Proust a fost unul din autorii mei preferaţi şi de la el am învăţat să transform spaţiul scriiturii în durată a ei. E o altfel de percepţie a preajmei şi de dispunere a frazei plină de leme şi de ocurenţe, de subordonate încărcate cu fructele unei inocenţe regăsite. La Casa Universitarilor m-am revăzut după 16 ani cu magistrul – mare pedagog – George Sorescu, care la 91 de ani are aceeaşi memorie formidabilă, aceeaşi claritudine a gândirii paradigmatice şi aceeaşi prodigioasă cultură apropiată pe dimensiunea unui veac de existenţă şi a 60 ani de activitate la catedra de literatură română a Facultăţii de Filologie din Craiova timp în care a avut 35 de doctoranzi azi toţi ilustre personalităţi precum Nicolae Panea, Gabriel Coşoveanu, Ariana Bălaşa, Simona Patrichi, Silviu Gongonea ş.a. Au vorbit despre omul şi profesorul George Sorescu Nicolae Panea, Gabriel Coşoveanu, Ariana Bălaşa, Marta Albu, Carmen Banţă şi, cu voia dumneavoastră, subsemnatul, Ion Popescu-Brădiceni. De altfel, ne convorbisem în particular, înaintea lansării volumului «in honorem»*, cam vreun ceas. Aflasem că-şi pierduse soţia în urmă cu nouă ani, că lupta cu singurătatea a dus-o scriind ori editând „postumele” fratelui Marin Sorescu (vreo 11 volume), că murise şi soţia lui Marin, iar rudele acestuia, cam necioplite şi needucate, îşi însuşiseră din bunuri, risipind astfel posibilitatea de a i se face un muzeu memorial marelui dramaturg şi poet. Că domnia-sa îşi explică longevitatea prin genă moştenită, neamul Soreştilor fiind de prin Mărginimea Sibiului, de unde se refugiaseră în regat în urmă cu patru generaţii de frica ocupaţiei austroungare. Am aflat din fabulosu-i curs, rostit liber, conferenţial, spontan, echilibrând ordinea cu aventura şi disciplina clasică cu spontaneitatea romantică, că purcesese la drumul ca să-şi susţină propriu-i doctorat cu Al. Piru. Dar acesta neînţelegându-i originalitatea abordării şi elaborării tezei despre Gheorghe Asachi (autorul Leucaidei), a fost nevoit să-şi strămute doctorandura la Dumitru Micu, cel care s-a ocupat, dimpreună cu George Sorescu, Ovidiu Ghidirmic şi Alecu Hanţă şi de teza mea de doctorat, pe care am susţinut-o, de altfel, cu total succes. * Studia linguistica et philologica, In honorem Prof.univ.dr. George SORESCU; Editura Universitaria, Craiova, 2018, coordonatori: Carmen Banţa, Marta Albu, Ariana Bălaşa.
Ion Popescu-Brădiceni
