21 de poeme, sub titlul Sicomor sădit în Mare, i-au apărut lui Adrian Frăţilă în suplimentul Convorbirilor literare, din aprilie. Citez, nu la întâmplare:
„Un fluture se-ncurcă în perdea
Paralizat de-o flacără puţină
O, suflete al meu, nu sângera –
Poţi umple noaptea toată cu lumină”.
Şi, fireşte, exult: acest poet-poet, de-o puritate a expresiei ruminată la intensităţi pe care nu le pot califica altfel decât inimaginabile, ca să nu zic demenţiale, este prietenul meu literar fix de la 20 de ani!
Acum are 67 şi, culmea!, întreg la minte, la fel de împătimit poeziei, publică a nu ştiu câta sa carte de versuri, dintre, totuşi, puţinele tipărite de el. E vorba de volumul Dodikai, apărut recent la Editura „Măiastra”, volum la care ne vom referi puţin mai la vale.
Asta îl şi face preţios ca poet liric, zgârcenia apariţiilor editoriale, precum şi concentrarea respiraţiei discursive pe suprafeţe textuale şlefuite până la o strălucire stilistică tot mai rar întâlnită în poezia ultimilor ani:
„Mi s-ar părea că geamurile ard
Şi-n zidul casei gravitează stele
Numai că bolta scutură un fard
Sub care-ngheaţă gândurile mele.”
Sau:
„Pe dinăuntru s-au lăsat perdele
Pe dinafară iederă-i pe zid
Nu te distingi cum tremuri între ele
Fixat în ramă ca un geam livid.”
Poate veţi spune, mai există aşa ceva în zilele noastre, poet-poet şi prietenie, între lirici, de-o viaţă?! Există-există, sigur că există, numai că trebuşoara aiasta nu e subiect de presă. A, un germene de scandal imediat ar puì în Media, dar că liricul X este afin, de-o viaţă, cu liricul Y, chit că nu s-au văzut prea des faţă către faţă, afinitate bazată pe nimic altceva decât preţuirea reciprocă a inefabilelor, a expresiei poetice încorporate în singularităţi umane adesea greu încercate, nu interesează pe nimeni. E chiar indecent, chipurile, să afirmi o atare prietenie, suspectă din capul locului de cine ştie ce interese vinovate. Bunăoară, ca paranteză, a te recunoaşte public prieten cu Gabriel Chifu sau Gellu Dorian fiindcă pur şi simplu preţuieşti scrisul fiecăruia la măsura sa, e tot una cu atragerea sigură, în cascadă, a unor roiuri de suspiciuni mai mult sau mai puţin vocale, pe cât de stupid-gratuite, pe atât de înveninate. “Nu, domnule, ştim noi mai bine, cunoaştem noi…”. Unei atari mentalităţi balcanice, toxică până-n răsufletul ce nu mai e, sărăcuţul, decât o fantomă mimetic-dezarticulată sub raportul civilităţii şi al bunului simţ comun, n-ai cum să-i scapi neţistuit când vine vorba să-ţi exprimi liber, conform propriei convingeri, dreptul la opţiune sau gust literar-cultural-existenţial(ă)…
Despre gorjeanul Adrian Frăţilă, prezentat de Cezar Baltag în 1971, în Luceafărul, autor, între altele, al volumelor Vânător înzăpezit şi La arat văzduhul, emblematice pentru lirica unui topos literar sensibil tradiţionalist cu, ici-colo, curioase intarsii moderniste ca gestică şi limbaj, aş fi vrut să scriu încă din cele mai vechi timpuri, dar mă tem să nu fiu în stare nici acum, de ce? Pur şi simplu, fiindcă îl invidiez! Îl invidiez sincer, pentru multe dintre darurile sale, între care, dincolo de talent sau chiar la însăşi baza înzestrării de poet născut, nu contrafăcut, străluceşte, ca un diamant rarisim, multifaţetat, tăcerea sa.
Cum să nu-l invidiezi, când – nu-i aşa? – garanţia unei expresivităţi poetice personalizate e însăşi tăcerea omului, interiorizată, sublimată, în cazul de faţă, până la starea de performanţă eufonic-incantatorie barbiană:
„De-a-naltul urmelor caprine
Crestează roca pumnii calzi
În munţii cu vibrări marine
Visând o clipă că te scalzi
Un râu prin univers pătrunde
Şerpuitor ca un fitil
Şi-aprinde pietrele rotunde
Cum e călcâiul de copil”.
Sau:
„În mine însumi mă închid
Sunt temnicerul de rigoare
Ce trage după el un zid
Într-o pustie închisoare”.
Şi încă:
„S-a rătăcit în mine un actor
Pictând cu sânge jumătăţi de mască
În fiecare parte îmi e dor
De-o fiinţă – ce nu poate să se nască.”.
„În practica dodikai – oficiată la temple din Atica – oracolele erau desluşite în foşnetul frunzelor şi în murmurul apelor. Iniţiaţii pătrundeau astfel în dimensiunea ascunsă a lucrurilor. Se spune că dodikai ascunde originea cuvântului dodii”.
Cu acest motto, volumul apărut la „Măiastra” în 2016 ilustrează coerenţa/consecvenţa unei poetici a rigorii formale/exigenţei stilistice demne de un poet adevărat aflat la maturitatea deplină. Tăcerea lui omenesc-funciară se răzbună în alcătuiri lirice incantatorii, marcate de simplitate şi directeţe, de un farmec al bravurii/rostirii insolite ce nu aparţin, programatic, timpului nostru, ci, neabătut, unui „mal nepământesc”, metafizic-etern: „Vino iubito ca o lumină/ Sunt călăreţul văii de sus/ Anii mei tineri ţi se închină/ Scumpă mireasmă la frâu am pus// Cortul de aur îl port în sânge/ Nu este vreme pentru popas/ Un salt – prin cerul care mă strânge –/ Până departe a mai rămas// Trăpaşul zilei se înfioară/ Şatra aţâţă macii-n câmpii/ Tu arzi, iubito, în altă vară/ Eu sunt nomadul stelei târzii.”
Cum se vede, dodiile lui Adrian Frăţilă au rezonanţa persistentă a unor cantilene placate tematic pe aura vechilor misterii, de neelucidat în naivitatea tâlcului lor, captivante taman prin imprevizibilitatea discursivă (prospeţime) şi insolitul imaginaţiei (sacra nebunie): „Plecasem de acasă la vânat/ Ce călăreţ eram, ce cal de sânge/ Dar am atins un mal nepământesc/ Şi-am învăţat cum inima se frânge// Stingeam o stea cu fiece cuvânt/ Pe gura întrebând mistuitoare/ Erau acolo nişte pomi frumoşi/ Însă creştea în ei numai răcoare// Prin clipe multe veacuri au trecut/ Părinţii veacuri multe m-aşteptară –/ Doi sfinţi în lemnul porţii strămutaţi/ Şi sufletele rătăcind afară// Ce vânător mai sunt – înzăpezit/ În largul cornului de vânătoare/ De unde bat în cer c-un fel de ram/ Şi cade pe pământ numai ninsoare.”
Între poeţii de azi, Adrian Frăţilă este nobilul romantic, de plai gorjenesc, cavaler „fără prihană” în slujba idealului paradoxal al Poeziei – „fiinţa ce nu poate să se nască” decât, uneori, la limită, prin bravură existenţială continuu „purtată în sânge”.
Prezentarea grafică şi ilustraţiile lui Viorel Surdoiu, ca şi tehnoredactarea lui Daniel Gureanu, fac din Dodikai o apariţie editorială memorabilă.
Marian Drăghici
