A încetat din viață, la 30 ianuarie 2016, la locuința sa din București, D-na NINA STĂNCULESCU, unul din brâncușiologii de seamă ai zilelor noastre, distinsă în 1987 cu Diploma de onoare a Universităţii Cultural-Ştiinţifice din Bucureşti și încununată în 2005 cu „Premiul de Excelență Constantin Brâncuși” de oficialitățile gorjene. A fost o eminentă colaboratoare a regretatului Nicolae Diaconu, care i-a publicat în 1997 și 2001 lucrări importante, sub egida Fundației C.Brâncuși.
S-a născut la 4 martie 1928 în București, fiind fiica renumitului arhitect și profesor universitar Florea Stănculescu. După absolvirea Școlii Centrale de Fete (1946) a urmat Facultatea de Litere și Filosofie, frecventând simultan cursurile Institutului de Teologie. Și-a susținut doctoratul în 1974 cu tema „Conceptul de natură în arta modernă”. A lucrat ca redactor la Editura „Meridiane”, unde a publicat lucrări de istorie și critică de artă. După o perioadă în care a scris literatură pentru copii și a făcut traduceri din literatura universală, s-a dedicat criticii de artă, semnând importante studii: Gauguin (1969), Hokusai (1971), Pictura chineză clasică (1973), Utamaro (1976), Stampa japoneză în secolul al XVIII-lea (1986).
S-a dedicat apoi cercetării vieții și operei lui C. Brâncuși (lucrând o vreme bună sub autoritatea științifică a lui Petru Comarnescu), încât putem aminti valoroasele cărți de referință în brâncușiologia de azi: Brâncuși (1981), Izvoare și cristalizări în opera lui Brâncuși (1984), Brâncuși – frumos și har (1997), Brâncuși – rugăciune pentru mileniul III (2001), dar și antologiile, reeditările și traducerile: Carte de inimă pentru Brâncuși (1976), Petru Comarnescu – Brâncuși, mit și metamorfoză în sculptura românească (1972), Mircea Eliade-Petru Comarnescu-Ionel Jianu, Mărturii despre Brâncuși (1997), David Lewis, Brâncuși (2001) și multe altele.
A fost înhumată în ziua de 2 februarie 2016 la Cimitirul Bellu Ortodox din București.
*
Într-un profil dedicat D-nei Nina Stănculescu din lucrarea „Brâncuşi – azi” (vol. I, Ed. M.I., 2000), remarcasem „sensibilitatea şi tremurul poetic” prin care cercetătoarea se apropia, cu o mistică fascinaţie, de biografia şi arta brâncuşiană. Urmărind devenirea Marelui Hobiţean pe itinerariul Hobiţa-Craiova-Bucureşti-Paris, d-na Nina Stănculescu făcea consideraţii interesante şi relaţionări de substanţă privind morfologia statuarei brâncuşiene.
Intuind de la bun început expresivitatea magică şi inefabilă a spiritualităţii brâncuşiene, autoarea îşi agrementa eseurile cu versuri din lirica lui Lucian Blaga, un drept preţuitor, incontestabil, ca şi Arghezi, al marelui inovator („sublimul meşteşugar”), găsind între poezia acestuia şi universul artei brâncuşiene o reţea întreagă de corespondenţe şi sugestii („mituri întrezărite”), de substrucţie onto-sophianică.
Acestea erau adevăratele „cărţi de inimă” pentru Brâncuşi, calitate pe care o vor păstra şi celelalte lucrări ale domniei-sale, tratând atât despre „izvoare şi cristalizări”, cât şi despre metafizica „Frumosului şi Harului” în ideatica Operei.
Pentru D-na Nina Stănculescu, Brâncuşi a constituit, la modul confesiunii, marea „obsesie” spirituală şi cărturărească a vieţii sale. Tânăra iniţiată în doctrina revelată sub pavăza mistagogică a Părintelui Dumitru Stăniloaie (vezi teza de licenţă) nu-l va putea vedea pe Brâncuşi decât în „ambianţa de spiritualitate creştin-ortodoxă”, spiritul Tismanei pătrunzând de timpuriu în sufletul artistului şi constituind o pavăză în diferite etape ale vieţii sale. Codul etic (Pravila de la Craiova despre care va scrie mai târziu Petre Pandrea) al celui ce trăia în atmosfera cosmopolită a Parisului avea rădăcini („ancestrale” zice autoarea) puternice cu tradiţia, legea pământului şi credinţa neamului său.
De aici „Dragostea jertfelnică de Patrie” întruchipată în Ansamblul de monumente de la Târgu-Jiu – „o intensă Rugăciune spre luminare a zărilor, întărire şi purificare a sufletelor, sprijin de înălţare şi transfigurare din încâlcitele, desacralizatele meandre, adesea catastrofice, care ne înconjoară.” Acesta este mesajul Rugăciunii pentru Mileniul III (2001), a şasea contribuţie „la descifrarea operei brâncuşiene” semnată de distinsul cărturar şi hermeneut.
Fiind deseori în preajma D-nei Nina Stănculescu, mi-am putut da seama de profunzimea şi adevărul gândirii sale. Fiinţa fragilă şi discretă avea, însă, tăria să anunţe, când era cazul, cu o convingere categorică, îndelung meditată şi apăsată, că, bunăoară, un plan american (proiectat şi video, cu o insistentă persuasiune) vizând „amenajarea peisagistică” şi „punerea în valoare” a Trilogiei de la Târgu-Jiu este prea tehnicist şi lipsit tocmai de ceea ce ar trebui să asigure Căii Eroilor acel emoţionant „parcurs de sanctuar” Am consemnat în presa locală această dezbatere de interes major, insistând asupra intervenţiei memorabile a invitatei pe seama proiectului în discuţie, prezentat de autorii: arh Şerban Popescu-Criveanu şi ing. peisagist Florin Teodosiu. La discuții au participat: Nicolae Diaconu, Sorana Georgescu-Gorjan, Dumitru Daba, Lucian Gruia, Constantin Zărnescu, Pavel Ţugui, Cecilia Popescu-Latiş, Petre Popescu-Gogan, desigur subsemnatul, care a spus:
“Nici în visurile cele mai urâte ale lui Brâncuşi, un lac cu broaşte nu şi-ar fi avut locul acolo, pe falia de promontoriu a municipiului! Asta numai dacă dorim cu tot preţul să dăm de lucru unor excavatoare şi ca să aibă alţii în viitor de ce râde şi ce să astupe!”
Iar Doamna Nina a spus: “Îi rog pe prezentatorii programului să nu se supere dacă nu sunt de acord cu cele prezentate acum. Proiectul prezentat e cu mult mai prejos de cel de anul trecut, de la New York. E un proiect mai mult negativ, decât pozitiv…
Să pornim de la ideea iniţială a conceptului brâncuşian, nu să mergem pe o obsesională modernizare. Nu e nevoie pe Calea Eroilor să se facă tot felul de înlesniri, amplasamente, parcări. Ce înseamnă idei ca “facilitate” si “accesibilitate”, ce sunt aceste pavimente şi plantaţii proiectate, chiar acolo unde nu e cazul. Calea Eroilor nu trebuie amenajată ca un parc, căci am ieşit din parc. Cer să se păstreze originalitatea operelor şi să fie pusă în valoare ideea de organicitate, de naturalitate, susţinute de însuşi Brâncuşi în atâtea rânduri. Ce reprezintă aceste imagini în care sunt schiţate deschideri care nu există şi casele prezentate ca niste imense monstruozităţi geometrice, de parcă te simţi la New York sau în altă capitală occidentală modernă! Unde au dispărut casele autentice, organicitatea şi autenticitatea peisajului?
Nefiind de acord cu cele prezentate, care sunt aşa de străine locului şi înțelegerii noastre, propun acea organicitate în varietate, în realitatea existentă. Să păstrăm într-un chip cuviincios spiritul locului, chiar calea ferată. Să nu permitem nici arhitectură în plus, nici amenajări care falsifică ideea de sacralitate a parcursului, căci eu aşa văd Calea Eroilor, ca un traiect de sanctuar.
Ceea ce trebuie păstrat este Opera brâncuşiană, în sacralitatea, în spiritualitatea ei. Să nu facem amenajări moderniste pentru turişti. Nu turiştii sunt esenţialul, ei sunt pelerini şi atâta tot. Parcul să fie parc gorjenesc, iar întregul parcurs al Căii Eroilor să rămână în naturalitatea şi organicitatea lui. Şi asta e posibil prin neagresarea respectivului spaţiu prin elemente de atractivitate.” (Cf. Z. Cârlugea – Calea Eroilor – “Un traiect de sanctuar”, în “Actualitatea Gorjului”, An III, nr. 498 si 499, din 15 martie 2ea pentr002, p. 3. și 16-17 martie 2002, p. 3. A se vedea și studiul monografic ce i l-am dedicat în lucrarea BRÂNCUȘI – orizonturi critice, Ed. Fundației C. Brâncuși, Tg.-Jiu, 2009, pp.203-214).
Toate aceste probleme, deloc uşoare privind moştenirea brâncuşiană de la Târgu-Jiu, le-am discutat adeseori cu brâncuşiologii veniţi la Simpozioanele aniversare ce au loc aici, îndeosebi cu D-na Nina Stănculescu, sperând ca „Rugăciunea pentru Mileniul III” să reverse harul pavezei divine şi peste Amarul Târg, în care însuşi Brâncuşi, dacă s-ar ivi să vadă cât am înaintat în…prostie, ar fi tare mâhnit şi chiar revoltat. Ne-ar mai administra vreo zicere de duh numai de el gândită şi îndelung rumegată!
Îmi place să cred că în toată dragostea noastră de Brâncuşi (care la mulţi compatrioţi şi volintiri este mimată şi publicitară!), barda ridicată de Marele Hobiţean dintr-o fotografie de epocă, are şi o gravă semnificaţie est-etică!
Zenovie CÂRLUGEA
