Cele mai multe date autentice privind ridicarea Ansamblului monumental brâncușian de la Târgu-Jiu se găsesc în documente din arhivele statului, din orașele Târgu-Jiu și Craiova (publicate în volumul Documente din Arhivele Naționale ale județelor Gorj și Dolj cu privire la Ansamblul sculptural brâncușian de la Târgu-Jiu, coordonat de Sorin Lory Buliga și Adina Andrițoiu). Nu au fost însă identificate aici documente referitoare la ansamblul respectiv din perioada iulie 1940 – mai 1949. Seria acestora este reluată după anul 1949, când urmează o nouă etapă în istoria capodoperei brâncușiene, care se suprapune peste perioada comunistă dintre anii 1949 și 1989. Comuniștii nu apreciau lucrările lui Brâncuși din Târgu-Jiu, atât din cauza ignoranței, cât și a doctrinei partidului din care făceau parte. De fapt, în Târgu-Jiu puțini dintre locuitori știau că operele ansamblului erau realizate de marele artist, percepția lor fiind mai degrabă că acestea sunt legate de numele fostului prim ministru liberal, Gheorghe Tătărescu (în conștiința populară, Coloana fără Sfârșit avea o accepție falică, legată, de asemenea, de numele lui Tătărescu).
Politica vremii, impusă de la Moscova și transmisă constant pe toate canalele de comunicare îi înfiera pe românii care plecaseră în străinătate și îi considera „trădători” deși, mulți dintre ei, oameni de mare valoare, părăseau țara (sau nu se mai repatriau) fiind conștienți că România era sub ocupație și că trăiau timpuri de teroare bolșevică, fiindu-le puse în pericol nu numai cariera, dar și viața. Este de notorietate faptul că numeroși români creativi, demni și patrioți nu numai că au fost marginalizați, dar și-au pierdut și viața în lagărele comuniste. Chiar și oamenii obișnuiți nu aveau dreptul să aibă alte poziții decât cele oficiale, fiind binecunoscute vechile ședințe de partid (care s-au ținut până în 1989, anul Revoluției Române) unde cei care aveau o opinie diferită de cea a sistemului erau supuși oprobiului public și li se aplicau sancțiuni grele.
Politicile culturale erau stabilite, de asemenea, de conducerea bolșevică a țării din anii 1950, care în artă impunea „realismul socialist” (acesta era o creație a unei voințe politice și are o dată oficială de naștere, la 8 august 1934, cu ocazia Primului Congres al Scriitorilor Sovietici, când acest curent a fost proclamat metodă obligatorie în literatură, fiind extins ulterior la toate artele). În esență, metoda realist socialistă însemna că o operă de artă trebuie să fie realistă în formă și socialistă în conținut.
Au fost mai multe surse de autoritate care se aflau în spatele realismului socialist. Maxim Gorki (considerat fondatorul mișcării respective, înainte ca ea să devină politică de stat) spunea: „Un nou tip de om se naște în Uniunea Sovietică. El are încredere în puterea organizatoare a rațiunii […] E conștient că e făuritorul unei noi lumi și […] scopul voinței lui raționale e să creeze condiții diferite și nu are motive de pesimism”. Iar Andrei Jdanov (una din autoritățile cele mai de temut ale partidului, fiind șeful culturii și cenzurii sovietice) spunea răspicat că scopul artei este de a „prezenta realitatea în dezvoltarea ei revoluționară”, afirmând astfel relația foarte strânsă între acest curent estetic și politică, relație care în fapt depășește funcțiile propagandei, deoarece nu numai că normele realismului socialist sunt dictate de stat, dar ele sunt și în permanentă mișcare.
Lui Stalin i se atribuie o sintagmă care definește cu acuratețe realismul socialist și rolul său: „Scriitorii sunt inginerii sufletului omenesc”. Realismul socialist se preocupa de crearea „omului nou” în două moduri esențiale: făurirea acelui om nou prin (re)educarea publicului și reprezentarea lui în operele de artă. Astfel, „realismul socialist este echivalat cu însăși noțiunea de artă în mecanismul politico-social al statului sovietic…” (Andrei Șendrea).
În anul 1951, într-o expunere la una din ședințele Academiei R.P.R. (despre care o să prezint unele detalii mai jos), George Călinescu aprecia și el că arta este „prin definiție o concepție concretă despre univers, în cazul nostru o concepție socialistă”. În același timp, ea „este după estetica sovietică un instrument de luptă de clasă, lupta n’ar fi posibilă fără idee, precum n’ar fi cu putință nici anticiparea progresului social de mâine” .
O tendință foarte clară în România acelor ani a fost aceea de a se pune sub tăcere tot ceea ce era legat de marii creatori români care părăsiseră țara, inclusiv Brâncuși, ceea ce explică în mod suplimentar ignoranța oamenilor privind în general opera sa. În linii mari, s-ar putea spune că atmosfera proletcultistă era ostilă lui Brâncuşi, un artist avangardist ce trăia în Parisul burghez şi decadent, iar o astfel de stare de spirit nefavorabilă a avut ca efect atât ignorarea lui, cât şi lipsa de informaţie referitoare la operele sale (cum ar fi cele de la Târgu-Jiu: Coloana, Masa, Poarta). Iar toate acestea au condus și la încercările de desființare a Coloanei fără Sfârșit, pe care vreau să le expun în cele ce urmează.
Intențiile de demolare a Coloanei din anii 1949 și 1951
În Arhivele Naționale ale județului Gorj se găsește adresa nr. 2876 din 17 mai 1949 a Secției de Artă și Cultură a Comitetului Provizoriu Gorj, către Serviciul Arte Plastice din cadrul Ministerului Artelor și Informațiilor. Prin aceasta se cere nici mai mult, nici mai puțin decât demolarea Coloanei fără Sfârșit, decizie aparținând colectivului de agitație și propagandă P.M.R. luată în ședința din 16 mai 1949. Mai concret, atunci „s’a hotărât ca să se desființeze monumentul construit de Gh. Tătărescu din romburi subt formă de stalp cu înălțimea de 29 m., din material de fontă…”.
Ministerul Artelor și Informațiilor, prin adresa nr. 3364 din 24 mai 1949, transmite Comitetului Provizoriu al Județului Gorj „că la prima ședință a Comisiunii Superioare a Monumentelor Publice va fi discutată chestiunea monumentului construit de Gh. Tărărăscu la Tg.Jiu”. Se face specificația că „până la soluționarea chestiunii de către susnumita Comisiune, monumentul rămâne în starea în care se află” (n.a. fragmentele din cele două documente citate mai sus au fost reproduse cu fidelitate lingvistică, respectându-se integral versiunea originală, cu punctuația și cu ortografia specifice epocii).
Intenția de a demola Coloana fără Sfârșit este reluată doi ani mai târziu, de această dată de către Sfatul Popular al orașului Târgu-Jiu. Astfel, în ziua de 7 martie 1951, Secția de Gospodărie Comunală şi Industrie Locală a Sfatului Popular de Subordonare Regională al orașului Târgu-Jiu trimitea Ministerului Afacerilor Interne, Departamentul Gospodăriei Comunale și Industriei Locale, adresa nr. 3877 cu următorul text: „Întrucât orașul Tg. Jiu a moștenit de la vechile regimuri burghezo-moșierești diferite monumente așezate fără nici o estetică pe raza orașului și fără să aibă un rol bine definit pentru culturalizarea poporului, așa cum de exemplu se află și o coloană metalică introdusă în fundament de beton și situată în partea de Est a orașului în noul parc creat în cursul anului 1937. / Ținând seama că această coloană prin materialele rezultate din demontarea ei ar putea folosi la alte lucrări edilitare de primă necesitate a orașului Tg. Jiu, vă rugăm a ne da cuvenita aprobare pentru dărâmarea ei, materialele fieroase rezultate putând fi predate D.C.A. din localitate. / Coloana are o înălțime de circa 29 metri, lățime de 1 metru, în formă de X trunchiuri de piramide suprapuse. / Înaintăm alăturat și o schiță de plan a coloanei. / Președinte / Indescifrabil / Șeful secțiunii / Indescifrabil” (apud Velescu, p.146). Se anexează și „Un referat al Coloanei”.
În cursul aceleiași luni, Departamentul Gospodăriei Comunale al Ministerului Afacerilor Interne înaintează Comitetului pentru Artă de pe lângă Consiliul de Miniștri prin adresa nr. 3963/40659/1951, „lucrarea Sfatului Popular Tg. Jiu de a se demola o coloană metalică instalată în oraș”. Textul adresei este următorul: „Vă trimitem alăturat în original, lucrarea nr. 3877/1951 a Sfatului Popular a orașului Regional Tg. Jiu, referitor la propunerea de a se demola o coloană metalică instalată în oraș. / Menționăm că acest monument face parte dintr-un grup de 3 monumente situate într-un ax (coloana metalică – arcul de piatră din parcul public și masa rotundă de piatră. / Vă rugăm a aviza asupra propunerii Sfatului Popular și odată cu răspunsul Dvs. a ne restitui întreaga corespondență. / Director / Neculai Iosub / Inginer Șef / A. Caras” (Ibidem, p.147).
Comitetul pentru Artă înaintează documentația primită de la Departamentul Gospodăriei Comunale referitoare la cererea de dărâmare a coloanei metalice, Academiei R.P.R., Comisia Științifică a Muzeelor și Monumentelor Istorice și Artistice, la data de 5 ianuarie 1952, cu următoarea adresă: „La Nr. 24/951, referitor la cererea Sfatului Popular al Orașului Tg. Jiu, pentru dărâmarea coloanei metalice din acel oraș, opera sculptorului gorjan Brâncuș, vă aducem la cunoștință că, Comitetul pentru Artă, în urma cercetărilor făcute, a ajuns la concluzia că această lucrare, putând fi considerată ca o operă decorativă, inspirată din formele artei populare din regiune, poate fi menținută ca atare. / Director / Indescifrabil / Șeful serviciului / Indescifrabil”. Academia R.P.R. comunică Comitetului pentru Artă, la data de 18 ianuarie 1952, următoarele: „Biroul Comisiei Științifice a Muzeelor, Monumentelor Istorice și Artistice, luând în discuție adresa Dvs. Nr. 38737 prin care ne faceți cunoscut că Sfatul Popular al orașului Tg. Jiu a cerut dărâmarea coloanei din metal din oraș, opera sculptorului gorjean Brâncuș, vă aducem la cunoștință că întrucât Dvs. ați constatat că această lucrare este o operă decorativă, inspirată din formele artei populare din regiune și merită să fie menținută ca atare, biroul a hotărât să faceți cunoscut Sfatului Popular al orașului Tg. Jiu, că această coloană nu trebuie distrusă, ci conservată, fiind un monument de artă. / Președintele Comisiei / Acad. C. Moisil / Secretar / H. Bălănescu” (Idem).
Ședința Academiei R.P.R. din 7 Martie 1951, ostilă lui Brâncuși
La începutul anilor 1950 s-a înregistrat un alt moment penibil privind percepția din acel timp a operei lui Brâncuși, de data aceasta la nivelul cel mai înalt. Acesta a fost prilejuit de o ședință a Academiei R.P.R. din anul 1951 „prezidată de tov. Acad. M. Sadoveanu” (vezi Proces-verbal nr. 10 al Ședinței Academiei R.P.R., Secțiunea de Știința Limbii, Literatură și Artă din 7 Martie 1951, apud Gregora), când artistul și profesorul I. Jalea a dat „citire unei note de completare a comunicării D-sale asupra sculptorului C. Brâncuşi, prezentând şi numeroase planşe şi publicaţii cu reproduceri din Brâncuşi”. Probabil că intenția sa a fost aceea de a-l „reabilita” pe C. Brâncuși în fața comuniștilor, sarcină însă nu tocmai ușoară în acea perioadă. Și este notabil în acest sens faptul că V. Eftimiu a făcut precizarea că „tov. Jalea a intenţionat prin comunicarea d-sale să reabiliteze operele valabile ale lui Brâncuşi”, iar Camil Petrescu a relevat „meritul comunicării tov. Jalea de a fi prilejuit discuţii interesante şi de a fi deschis probleme de o semnificaţie deosebită”.
Expunerea lui I. Jalea a suscitat însă discuții (aprinse), după cum și scrie în procesul-verbal: „Fiind cazul tipic al unui artist de talent care oscilează între realism și formalismul extrem, cazul Brâncuși trebuie să fie discutat pentru că ridică probleme importante”. În continuare rezum părerile distinșilor academicieni.
G. Călinescu a constatat că „Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esenţiale şi caracteristice acestei arte” (în încheiere „arătând inutilitatea continuării discuțiilor asupra lui Brâncuși”).
G. Oprescu a considerat că datele și faptele citate de G. Călinescu „cu privire la Brâncuși, o figură mai puțin cunoscută, arată lipsa lui de sinceritate, și îl ilustrează ca pe un om de talent și de mari speranțe în prima parte a activității sale, dar care, sub influența unor sculptori la modă la Paris, care cultivau indefinitul și a cubismului, a devenit formalist, chiar când folosește elemente din arta populară, speculând prin mijloace bizare gusturile morbide ale societății burgheze”.
Al. Graur a fost „împotriva acceptării în Muzeul de Artă al R.P.R. a operelor sculptorului Brâncuşi, în jurul căruia se grupează antidemocraţii în artă” (n.a. fragmentele citate din procesul-verbal au fost reproduse cu fidelitate lingvistică). Probabil că pornindu-se de la această ultimă formulare s-a creat, în timp, ideea refuzului statului român de a primi lucrările lui Brâncuși aflate în atelierul său din Impasse Ronsin (idee care, din cauza presei în căutare de senzațional, a intrat cumva în conștiința publicului românesc). Or, nu există nici cea mai mică dovadă că Brâncuși ar fi avut măcar o tentativă în acest sens – ca să nu mai vorbim de o adresă oficială – și nici nu este probabil ca el să fi dorit acest lucru, deoarece știa foarte bine ce se petrece în România acelor ani. Ședința respectivă a fost pur și simplu prilejuită de încercarea onorabilă și de mare curaj a lui I. Jalea de a-l prezenta pe Brâncuși ca pe un mare creator român în artă, în speranța de a-l „reabilita” în acest fel. Va urma
Sorin Buliga
