Am dăruite, cu autografe, de la scriitorul şi filozoful Ion Hirghiduş destule cărţi. Printre ele şi două de cercetări filosofice. Seriozitatea cu care se exprimă în acest sens (el fiind mai întâi de toate poet) mă trimite la un alt columnist celebru, Ionel Buşe, ba chiar la încă un altul acum clujean, Ştefan Melancu. Oricum cei trei „muşchetari”, dacă au avut nevoie de vreun d’Artagnan, mi-ar place să cred că acesta am fost eu, I.P.Brădiceni.
Stilul lui Ion Hirghiduş are caracteristicile unui discurs atent la nuanţările necesare autodefinirii unei concepţii originale în ontologia „sinoptică” mai întâi – când redactează o „Introducere în ontologia lui Constantin Noica” –, apoi în filosofia imaginariilor, care joacă un rol esenţial în evoluţia întregii culturi vechi şi noi, clasice şi moderne (azi transmoderne).
Citite, recitite mai degrabă, cu plăcerea de rigoare, vinovată de oarece empatie, cele două contribuţii remarcabile dau măsura unei personalităţi distincte în peisajul metafilosofiei / transfilosofiei române actuale. Căci a fi actual – e de părere Ion Hirghiduş – înseamnă a fi uman, a ţine cont de relaţia comunicativă, dar şi de problematica fiinţei în genere. Adept al criticii creatoare, Ion Hirghiduş nu ezită în a se pronunţa cu fermitate selectivă şi autodelimitându-se prompt într-o chestiune sau alta, nevoit să aducă clarificările strict necesare. Căci – citez – „a povesti vicisitudinile unui parcurs critic faţă de modernitate” presupune – adaug eu – curaj axiologic şi o profunditate asumată a schimbării substanţiale în domeniul strict al filosofiei reactive şi active obligatoriu.
Conştient de acest imperativ, Ion Hirghiduş afirmă în „Aporiile tinereţii lui Ghilgameş” că în numele acestui mitic erou arhetipal orice aplicaţie filosofică «altfel» nu numai că dă o mai mare libertate limbajului, dar îl şi obligă să ţină cont totuşi de perenitatea ideilor ca izvor al (trans)modernităţii culturale, care „trece dincolo de hotarele oricărui existenţialism” (vezi „Aporiile tinereţii lui Ghilgameş”, Cuvânt introductiv, p. 9) pe noile dimensiuni ale încrederii şi ale eroismului.
Aplicaţiile filosofice practicate de columnistul Ion Hirghiduş calcă oarecum pe urmele unui Ortega Y Gasset, şi acesta un strălucit autor de eseuri de filozofie pe care de pildă Paulino Garagorri le-a definit ca fiind de o mare acurateţe teoretică. Această însuşire o au şi eseurile lui Ion Hirghiduş. În plus, aceste „aporii” să le zic fundamentale fructifică cu accente profund personale, dar şi evident transpersonale, căci ultimele trei studii abordează probleme de antropologie a imaginarului şi de metafizică a unui spaţiu românesc aparte: Valea Jiului, faţă de care filosoful simte acut că are şi în prezent o responsabilitate culturală – o „paradigmă” îndrăznitoare şi sfruntătoare.
„Omul Văii Jiului” – consideră autorul „Aporiilor tinereţii lui Ghilgameş” – are complexitatea omului european, dar el a suferit sancţiunile istoriei atât în comunism cât şi în perioada recentă. Un spirit dedublat, suprateran şi subteran, bântuie neliniştit aşteptând deciziile politice care de cele mai multe ori sunt defavorabile. Viaţa autentică a ţăranului de la munte s-a alterat şi s-a „occidentalizat”, în timp ce catastrofele miniere au devenit un sacrificiu pentru spiritul pământului. Un raport de putere s-a produs în această economie a schimbului pe care o cere Spiritul Pământului (prin sacrificii periodice de vieţi) şi mitologia Sfintei Varvara. Deciziile politice impertinente, româneşti şi / sau europene, au capacitatea de a distruge orice mitologie şi orice dimensiune cosmică pe care oamenii şi locurile lor” le suportă cumplit dezamăgiţi.
În căutarea modelului pierdut (o carte de-a mea s-a numit „A la recherche du modèle perdu” deloc întâmplător – n.m.), magistrul Ion Hirghiduş a optat pentru figura de un eroism tăcut, dar vigilent al lui I.D. Sârbu, marele scriitor român, oropsit de regimul comunist şi nu suficient de „exploatat” azi, încă „tulbure” politic din toate punctele de vedere. Şi, mai ales, din cel etic, estetic şi cultural. Două exemple negative în acest context fiind Gabriel Liiceanu şi Mircea Cărtărescu, cărora Ion Hirghiduş zău, să fiu al naibii, le dă oricând clasă.
Un comentariu de Ion Popescu-Brădiceni
