Lector universitar de semiotică, teoretician al transmodernismului, poet pur-sânge, Ion Popescu-Brădiceni, în toate cărţile de versuri pe care le-a scris stă sub semnul ludicului specific. Ludicul poate acoperi o zonă vastă semantică, de la cel gratuit, la cel grav, între care sunt o mulţime de stări intermediare.
Din alt punct de vedere, ludicul poate fi de imagini sau de idei. Scos din context, ludicul lui Ion Popescu-Brădiceni acoperă toată paleta posibilităţilor, dar integrat, el stă sub blazonul de nobleţe al celui de idei, calofil, suculent metafizic şi fantast. Voi demonstra afirmaţia cu exemplificări din volumul Tranşee de cristal (Ed. Scrisul Românesc, Fundaţia-Editura, 2012), volum structurat în 12 capitole.
Primul capitol, Noi meditaţii în imponderabil, începe cu două poeme dedicate lui Eminescu: „Vine-n taină/ cu sub haină/ foi transcrise/ pare-mi-se//depe-o Poartă/ care-şi poartă/ textul sacru:/ simulacru// de corp greu/ cu un arheu;/da-i idee/ eteree” (Ceas de seară cu Eminescu). Ultimul capitol, Alte meditaţii în imponderabil, întreţese gândirea filosofilor din Grecia Antică cu miturile dacilor hiperboreeni (exceptând jocul erotic din poezia de încheiere), dovedind că întregul volum e structurat rotund. Tema care conferă unitate volumului ni se relevă în textul final, În loc de postfaţă, şi constă în omagierea spiritualităţii româneşti. Astfel, ludicul din această carte depăşeşte jocul de idei, trecând uneori în zona sacrului.
Să începem cu latura fantastică. Fantezia debordantă constituie una din caracteristicile liricii autorului: „Sub nucul regesc, dansa-vom din nou,/ iubito, un bolerou./ Fantast, cum mă ştii,/ ridica-voi o schelă:/ trupul tău, Gabrielă,” (Intrarea în templu). Continuând fabulaţia autoreferenţială, poetul se închipuie continuând un manuscris anonim descoperit în 1866 în parohia Alimăneşti, prin care se arată un textualist narcisist: „În frumoasa-i nevinovăţie,/ scriptorul necunoscut/ a uitat să-şi continue/ opera involuntară./ Scritura-i cea rară/ e acum a mea./ Dar eu cine sunt?/ Un Narcis nemântuit,/ hotărât a scoate poezie/ şi din piatră seacă?” (Double bind (Transscript)).
Într-adevăr Ion Popescu-Brădiceni scoate poezie şi din piatră seacă, făurind Tranşee de cristal ce ne conduc spre Templul liric al spiritualităţii noastre, căruia îi dedică şi un capitol distinct, deşi îl regăsim pretutindeni. Traseul îi conferă prilejul de a-şi dezvălui arta poetică: „Dar căzuse pe gânduri poetul scriindu-şi bietul text, cu-o menire ce nu-i stă în fire, între el şi omenire fiind necesar un demers (in)util. Cum fin îi e stilul, mesajul: subtil, el riscă, sărmanul, a nu fi-nţeles, prin urmare recurge, şi la semn, şi la miez, şi la forma-mplinită, şi la fondul topit, în metafora sacră, în cristalul ro(s)tit” (Tranşee de cristal). Într-adevăr, poetul scrie o poezie hermetică în bună substanţă. El rescrie spiritualittea naţiei, începând de la dacii hiperboreeni şi până la poeţii contemporani, în spirit transmodern, ceea ce presupune plasarea poeziei într-un spaţiu interdisciplinar în care reverberează conotaţii concrete, metafizice pe ritmuri clasice, folclorice, imnice etc.
Templul coceput de poet este unul al cuvintelor cu ajutorul cărora se suprapun holografic: biserica din Drăgoieşti, schitul de la Maglavit, creându-se un spaţiu sacru saturat de transcendenţă: „Sunetul A ca stare de veghe/ îl va ajuta pe bărbatul în zeghe/ din carcera-i cruntă/ sunetul U ca stare de vis/ e calea cea mai rotundă/ dintre Iubire şi Ochiul deschis/ al Creatorului de din incintă/ sunetul M îl reprezintă” (Intrarea în Templu. Ajungem astfel, prin joc, în descendenţa lui Nichita Stănescu, la un ludic impregnat de sacru, originar şi original. Templul spiritualităţii româneşti se întinde în timp din mitologia hiperboreană, istoria dacică, şi până la titanii specificului nostru: Eminescu, Blaga, Brâncuşi. Provenind din Gorjul sculptorului, Ion Popescu-Brădiceni îi dedică acestuia un poem în primul capitol: „Cum privim,/ Din bobul auriu/ În sus, spre soare,/ De-atâta nesfârşire/ -nmărmurim:/ Coloană-n care/ Stă ascuns/ Brâncuşi/ Şi-n braţele-i/ De piatră/ Ne primeşte;/Şi noi îi aruncăm/ În ochi brânduşi” (Brâncuşiana) şi apoi un ciclu de cinci poeme, în care Brâncuşi este „Centru al Echilibrului dintre antiteze” (Schiţă de mit). Din portretul pe care i-l face, reţinem că sculptorul a avut menirea să ne salveze sufletele aducându-ne bucurie curată: „Are părul complet alb, ochii de un albastru intens, adânc ca al Mării Nordului. Sprâncenele-i dese, stufoase, par ale unui corăbier încercat de vânturi năpraznice şi ploi nesfârşite. Să fie un Noe reîntrupat? Lumina lămpii îl face să fie altfel. Ca un (z)eu reîntors printre oameni cu un scop precis: de a-i mântui.” (În lumina Lămpii).
Ajungând la contemporani, poetul dedică poeme confraţilor de breaslă: Eugen Evu, Mircea Petean, Valentin Taşcu, Urmuz şi alţii. Nu uită să facă referinţe şi la mari scriitori şi artişti străini dragi inimii lui: Lautréamont, Dali, Man Ray, Jarry etc. Până şi fizicianul Schrödinger e pomenit. De filosofi ce să mai vorbim: Platon, Aristotel şi alţii. Textul de încheiere, În loc de postfaţă: În căutarea Templului pierdut, rotunjeşte cartea, prin elogiul adus ţăranilor români înfrăţiţi cu natura: „În satul de munte stau zeii dimpreună cu arborii.” Ca la Blaga, satul este văzut atemporal, oamenii tradiţionalişti rezistând degradării morale importate din Occidentul Europei şi din America. Poetul se arată încrezător că românii, chiar plecaţi vremelnic să muncească prin lume, nu-şi vor pierde identitatea.
Prin această construcţie unitară, autorul ilustrează conceptul de carte circulară pe care l-a inventat: „Cartea circulară-ncepe/ Sus la Templu. Cei de jos/ Ca pe un basm o vor pricepe,/ (…)// Cartea ce mereu se scrie,/ Cu-al meu sânge, iar e vie.” (Cartea circulară). În concluzie, poeţia din Tranşee de cristal constituie o probă de virtuozitate ludico-ermetică, elitistă, calofilă, dar clară în demersul ei general. Şi, pentru că autorul se revendică din transmodernism, să ne jucăm şi noi puţin cu interpretarea poeziei sale. Teoretizând transmodernismul, Ion Popescu-Brădiceni afirmă că într-o astfel de abordare arhetipului i se suspendă vechile semnificaţii (în primă instanţă), devenind anarhetip, care apoi este reînvestit cu noi semnificaţii (care le depăşesc pe cele iniţiale). Produsul final e numit transarhetip. Aplicând această schemă, putem afirma că Ion Popescu-Brădiceni transgresează ludicul ştergându-i determinările încetăţenite, transformându-l în aludicul pe care îl îmbogăţeşte apoi cu speculaţia ideatică, transformându-l în transludic. Transludiul e ludicul ideatic.
Lucian Gruia
