Nu trebuie să vizităm un spital de nebuni pentru ca să vedem minţi bolnave, planeta noastră este un spital de nebuni al universului spunea Johan Wolfgang von Goethe, dar, completăm noi, vizităm, pentru că suntem nevoiţi spitalele care ne sunt la îndemână pentru a căuta eliminarea sau ameliorarea suferinţelor fizice şi nu de puţine ori vedem ceea ce n-am vrea să vedem – indiferenţă, mizerie, proastă organizare şi multe alte lucruri caracteristice nu de ieri de azi ale sistemului naţional de sănătate.
E drept că e greu să fii medic, să lucrezi, aşadar, într-un domeniu care implică pe lângă pricepere acumulată în ani şi ani de studiu permanent, altruism şi tărie de caracter în faţa atâtor şi atâtor suferinţi umane, şi ceea ce este foarte necesar o dotare corespunzătoare din punct de vedere etic. Şi la toate astea, vorbind despre o unitate spitalicească, trebuie să menţionăm importanţa unui bun administrator, mai ales în contextul de azi când totul se supune unei situaţii financiare dezolante, care nu poate rezolva diferite deficienţe în ceea numim noi sănătatea Sănătăţii.
Bani, bani şi iar bani este refrenul pe care îl auzim cântat ori de câte ori ceva nu funcţionează în România – salarii mici, pentru cei care muncesc în domeniu sanitar, umărul mic de paturi şi saloanele insuficiente sau dotarea tehnică precară. Uitându-se că anumite probleme în sistem apar şi din cauza oamenilor care sunt puşi să se îngrijească, de exemplu într-un spital, de bunul mers al treburilor chiar şi într-un sector mai puţin evident în acest angrenaj, aşa cum este cazul prezentat în ediţia de ieri a ziarului nostru.
Nu putem trece peste atitudinea exprimată de un angajat al Spitalului “Tudor Vladimirescu” care se arăta deranjat de opiniile celor care muncesc la spălătoria acestei unităţi declarând că angajatele ar trebui să fie mulţumite că există spălătoria, că există maşinile de spălat, chiar dacă sunt vechi…. Adică, vezi Doamne, acest serviciu este într-un fel tolerat pe moşia spitalului, nu că ar avea nevoie unitatea de aşa ceva, iar lucrătoarele de aici ar trebui să dea şi acatiste pentru că au de unde să-şi plătească una sau două facturi ale existenţei lor. Ba mai mult, cu o subtilitate nedemnă pentru un purtător de cuvânt, şi-a scăpat limba şi a inclus şi o nevinovată ameninţare cu posibila desfiinţare a acestui serviciu prin externalizarea lui. Ok, putem admite că măsura ar fi una corectă, cu condiţia realizării unui contract benefic, dar de aici până la a îmbrăca problemele actuale nerezolvate într-o aură de ofuscare retorică e cale lungă, pentru că lucrurile cu siguranţă vor rămâne tot aşa “pentru că nu sunt bani”. Ori, deocamdată materialele folosite se duc pentru curăţare la spălătorie, iar la spălătorie nişte oameni trebuie să muncească pentru a le reface “impecabile”, nu atât lenjeriile cât halatele.
Din păcate, nu doar din acest exemplu, concluzia este că, pe lângă această criză financiară, care ne redefineşte activitatea socială, mai este o problemă pe care românii tind să nu o ia în seamă – criza relaţiilor interumane, sau mai bine zis a respectului oferit şi primit. Oare cum ar suna să spună cineva medicilor că ar trebui să fie mulţumiţi că există bolnavi, atunci când ei se plâng de salarii în timp ce Ministrul Sănătăţii îi anunţă că în 2010 nu vor fi majorări salariale în sistemul medical?
Gheorghe MUNTEANU
