Planul anticriză se abate ca un fel de briză peste România, din când în când, vizând să răcorească spiritele încinse, pe bună dreptate, ale cetăţenilor ieşiţi în stradă să-şi spună opinia, sau scoşi în stradă, la propriu, lipsiţi de locurile de muncă de măsurile guvernului conjugate cu efectele economice produse de aceeaşi criză.
Orice am face, ticul verbal dobândit fără voia noastră – Criza – intervine înlocuind mai vechile “deci” sau “şti”, cuvântul nou descoperindu-şi valenţe multiple ce acţionează acum în fiecare gest individual, comunitar sau naţional.
Dacă în domeniul sănătăţii criza prezenta un anumit caracter al unei suferinţe fizice umane, iar crizele cu un nivel mai general, iscate în structurile unei societăţi, ori unei forme organizatorice de dimensiuni continentale, apăreau când şi când, din varii motive, impunându-se mai degrabă ca momente de noi şi necesare căutări de a merge înainte, al doilea deceniu al anilor 2000, se vede, iată, pus în faţa unui alt model de conflagraţie, aici în sensul de ciocnire generală, conflict de mari proporţii, dar nu ca luptă între entităţi statale ci îndreptate înspre interiorul acestora.
Situaţia ţării noastre, dacă privim şi la ce se întâmplă în jurul nostru, nu poate fi considerată ca una specială şi izolată, dar diferenţiere vine, însă, din modul de abordare, sau mai bine zis de neabordare, a acestei crize. Aproape că putem spune că Hyperionul eminescian îşi poate găsi în România de acum tărâmul ideal care să-i susţină spusele “Din chaos, Doamne,-am apărut”. Neînţelegerea perpetuată cu bună sau cu nebună ştiinţă, cu siguranţă nu poate duce la potolirea stării de suferinţă. România este bolnavă, este în criză şi singura metodă găsită este aceea de a i se face vânt cu planuri neaplicate sau neaplicabile, cu permanent conflict politic, ba în şi între partide, ba în şi între instituţiile vitale ale statului – legislativ, guvern, preşedinte, justiţie, educaţie, sănătate, sport, cultură, ba chiar şi meteorologic situaţia este instabilă, şi soarele dacă apare este şi el cu dinţi.
Nu disperaţi, însă, dragi cetăţeni, poate acea schimbare a omului, care este prognozată cândva prin 2012, se va traduce printr-o schimbare profundă la nivel psihic şi toti cei care acum îşi ocupă timpul trăgându-şi palme, sau scaunele de sub şezuturile de demnitar vor realiza că trăiesc într-o altă realitate, falsă.
România este îmbolnăvită constant şi de politicieni şi politica lor, de parcă nu ar fi îndeajuns că este anchilozată economic. Sistemul imunitar este crunt slăbit, oamenii, marea masă de anticorpi, nu mai fac faţă focarelor de infecţie apărute sau întreţinute cu voie sau fără de voie. Fară prea mult efort de observaţie putem vedea cum cei care trebuie să facă ordine sunt doar generatori de dezordine, comportându-se, fiecare, ca nişte independenţi, teleportaţi altfel decât prin vot, în poziţiile de care-şi leagă speranţele românii, cetăţenii care îi privesc şi îi ascultă buimăciţi de producţia de indiferenţă senin afişată de aceştia.
Puterea nu are puterea de a rezolva problemele ţării, opoziţia nu are o poziţie prea clară faţă de aceste probleme, firmele nu mai au cum să se afirme, educaţia se tot reeducă, sănătăţii i se răspunde doar “noroc” iar finanţele… îşi pun mereu întrebarea “a fi sau a nu fi” şi singura noastră şansă rămâne ca această Criză să se sperie cumva de cum este ea privită în România, şi să plece în alte părţi unde alţii chiar se luptă cu ea, pentru că la noi nimeni nu are timp de ea.
Gheorghe Munteanu
