În aprilie 1931, Liviu Rebreanu, după ce poposise în Târgu-Jiu, cu turneul său de conferințe, se îndrepta spre Turnu Severin, apoi spre Lugoj (orașul natal al laureatului nostru de azi, criticul, eseistul și universitarul Cornel Ungureanu). Considerat de marele nostru prozator „capitală a Banatului”, Lugojul , care „dintotdeauna a fost românesc”, exprimă acea mândrie a regiunii reflectată în cântecul popular: „Nu-i român ca Bănățeanul,/ Bănățean ca Lugojeanul,/ Lugojean ca Brădiceanul…”
Ilustrul neam al Brădicenilor, descălecători pe la jumătatea sec. al XVIII-lea din Brădicenii Gorjului (din care cobora și Cornelia Blaga, soția poetului Lucian Blaga), dimpreună cu arhitectonica urbană a Lugojului (liceul, palatul administrativ, teatrul comunal, cele două catedrale ortodoxe etc. ), configurau profilul distinct al unui oraș regional reprezentativ, care a rămas până în zilele noastre reper indimenticabil al culturii caraș-severinene și, în general, bănățene.
Aici s-a născut, la 3 august 1943, dl Cornel Ungureanu, în familia unui notar ce funcționase, un timp, în Basarabia. Copilăria și-o petrece la Zăgujeni, o localitate aflată în nordul Caraș-Severinului, pe Dealul Pogănișului. După moartea tatălui (1951), rămâne cu mama sa, având de suferit de pe urma „marilor prefaceri” social-politice clamate din anii postbelici, când eticheta de „chiaburi” este aplicată familiei: „Am rămas încă de mic doar cu mama. Nu am avut frați. Erau timpuri grele. Tatăl meu a fost notar și, după moartea sa, noi am fost ținta răzbunărilor”, mărturisea criticul într-un recent interviu.
Urmează școala primară în Zegujeni, liceul la Lugoj, apoi Facultatea de Litere la Timișoara, secția română-germană. A funcționat un timp ca profesor la câteva școli generale, după care devine referent literar la Teatrul din Timișoara (1968-1970). Din 1970 este redactor la revista „Orizont” (în care debutase cu critică în 1962), iar din 1990 redactor șef adjunct, așadar vreme de 45 de ani criticul și eseistul Cornel Ungureanu și-a zidit o bună parte din viață în acest edificiu cultural, impunându-se printr-o prestație critică serioasă și tenace, generatoare ea însăși de viitoare cărți și proiecte cultural-literare mai ample.
Profesor la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității de Vest și secretar al Filialei din Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România, dl Cornel Ungureanu a devenit un nume de referință atât prin cărțile editate, cât și prin valoroasele sale colaborări la revistele „România literară”, „Tribuna”, „Familia”, „Luceafărul”, „Viața Românească”, la publicații din Iugoslavia, Germania ș.a.
A debutat editorial la 32 de ani cu volumul cam proustian intitulat „La umbra cărților în floare” (1975), căruia i-au urmat: Proză și reflexivitate, Editura Eminescu, 1977; Contextul operei, Editura Cartea Românească, 1979; Imediata noastră apropiere, vol. I, Editura Facla, 1980, Vol. II, Editura de Vest, 1990; Proza românească de azi, vol. I: Cucerirea tradiției, Editura Cartea Românească, 1985; Imediata noastră apropiere , vol. I, 1980; Mircea Eliade și literatura exilului, Editura Viitorul Românesc, 1995; La vest de Eden. O introducere în literatura exilului, Editura Amarcord, 1995, Vol II, Ed. Amarcord, 2001; A muri în Tibet, Editura Polirom, 1998, admirabil jurnal; Fragmente despre teatru, Editura Timpul, 1998; Introducere în viața și opera lui Petru E. Oance, poet, jurnalist și sculptor, Editura Modus, 1999; Despre regi, saltimbanci și maimuțe , Editura Marineasa 2001, 2003, 2004; Mitteleuropa periferiilor, Editura Polirom, 2002; Ioan Slavici, monografie, Editura Aula, 2002; Geografie literară, Editura Universității de Vest, 2002; Geografia literaturii române, azi. vol. I Muntenia, Editura Paralela 45, 2003, Vol. IV Banatul, Id., 2005; Octavian Goga, monografie, Editura Aula, 2003; Europa Centrală, 2004; Sorin Titel, Reșița, Modus P.H., 2005; Istoria secretă a literaturii române, Editura Aula, 2007; “Şantier II, un intinerar în căutarea lui Mircea Eliade, 2012; Vasile Voiculescu. Oglinzi paralele, 2014.
În colaborare cu Adriana Babeți, secretara de redacție a „Orizontului” timișorean, dl Cornel Ungureanu a pus bazele Cercului de studii al literaturilor Europei Centrale „A treia Europă”, semnând împreună lucrările : „Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii”, 1997; „Europa Centrală. Memorie. Paradis. Apocalipsă”, 1999; „Mitteleuropa periferiilor”, 2002.
*
În creația criticului și eseistului Cornel Ungureanu, un proiect cu totul aparte este cel dedicat „Geografiei literaturii române, azi”, din care au apărut volumele dedicate ”Munteniei” (2003) și „Banatului” (2005), un Banat „definit altfel decât sub semnul Bucureștilor sau al Ardealului”…
Proiectată în șase volume, – altele urmând a fi dedicate Moldovei, Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei, – lucrarea își propune o redefinire a relației Centru – Periferie (provincie), relație de multe ori abuzată de inerții și prejudecăți centriste. Este vorba de „o cartografiere firească a spațiilor culturale românești” și „deschiderea” către o perspectivă mai largă, ce angajează conceptul de Mitteleuropa, o „Mitteleuropa a periferiilor” ce pune în evidență valorile potențiale și estetice ale „marginalității”, „uimitoare jocuri ale vecinătăţilor şi întâlnirilor literare”:
„Geografia literară vrea să recupereze imaginile pierdute, abandonate, creațiile uitate ale unui timp important pentru cultură, fără să solicite restaurările aberante ale utopiilor retrospective, imagini magnifiate sau șterse de centralizările (evident, deosebit de importante) ce au urmat celor două Uniri. Închiderea între hotarele desenate în 1859 sau 1918 a fost una dintre consecințele așezării între hotarele firești. Nu neapărat cea mai fericită dintre ele. Cele șase volume încearcă o redeschidere a granițelor, dar și o cartografiere firească a spațiilor culturale românești.”(I)
Reexaminarea fenomenelor literare din această perspectivă presupune recontextualizări și corelații, grație cărora scriitorii revizitați și operele lor capătă acel profil distinct al situărilor „face à face”. Operație critică destul de incitantă, prin care fenomenele literare pot exprima, contextual, noi valențe, dar totodată un exercițiu critic periodic necesar și menit a resuscita/ a pune în evidență „opere uitate, abandonate din întâmplare sau din graba cercetătorilor improvizați, din absența mesajului epidermic, atât de necesar lumii noastre postmoderne, postcoloniale, postcomuniste ș.a.m.d.”
Această concepție, de cercetare a literaturii române în corelație cu fenomenele literare din Estul european, presupune la criticul nostru o reordonare a unei materii deja investigate în alte contexte/ cărți, dar care acum, așezată în cadrele noii viziuni „mitteleuropeniste”, își dezvăluie alte potențialități și virtuți ideologice și estetice.
Generoasa idee a „geografiei literare” – cu care s-a operat și în alte literaturi (v. A. Dupouy, Géographie des lettres francaises, Paris, 1942; A. Ferré, Géographie littéraire, Paris, 1946; Robert Éscarpit, De la Sociologia literaturii la Teoria comunicării ori școala anglo-saxonă) – este una ordonatoare, în cadrele unor entități regionale istorice, și, fără a eluda criteriul axiologic, evidențiază contribuția provinciilor istorice românești la marea literatură națională. Fiecare entitate concepută astfel este „parte din întreg”. Dincolo, așadar, de inerțiile unor abordări centriste, criticul are în vedere un amplu tablou literar național, în cadrul căruia fiecare provincie istorică intră cu aportul său de specificitate și diferențiere. Avem a face, altfel zis, cu o panoramare „regională”, neaservită totuși etnicului, ale cărei ecouri în literatura noastră critică trimit la Ibrăileanu sau Lovinescu, ba chiar la G. Călinescu, a cărui Istorie este văzută ca o „geografie a literaturii”, cu ample „excursii de documentare în locurile nașterii și ale creației, în spațiul originar al scriitorului…”Neabandonată nici în Istoriile mai recente (vezi Ion Negoițescu, Nicolae Balotă), ideea de „geografie” literară îl va face pe ultimul citat să schițeze chiar o „hartă tipologică” a literaturii române.
Intenția criticului este exprimată încă din prima pagină a volumului „Muntenia” (I): „…vrem să fixăm o istorie alternativă a literaturii, în care să citim cu folos așezarea spațială a temelor, obsesiilor, proiectelor.” Azi, în contextul postmodernismului, postcolonialismului și postistoriei, „se cere o nouă modalitate de implicare a timpului prezent în definirea sau redefinirea valorilor culturale.” Cu alte cuvinte, o „geografie a literaturii române, între globalizare și regionalizare”, menită a pune în evidență specificitatea și diferențierea valorilor unanim acceptate, dar în noi contexte și corelații, sustrăgând, în același timp, paradigmei negative „un șir de valori culturale: poate că, în ultimă instanță, însăși tradiția literară majoră.”
Planul general al acestei Geografii a literaturii române – care „se vrea o afirmare a policentrismului creator” – ar cuprinde cinci mari secțiuni și o bibliografie. În primul rând, Muntenia cu „deschiderile spre sud”, apoi Moldova cu „sentimentul abisal al culturii”, Basarabia cu „deschiderile spre răsărit”, Transilvania cu „seducțiile Europei Centrale”, la care se adaugă Banatu și Bucovina ilustrând „creativitatea zonelor de contact etnic.” Ultimul volum (VI) ar urma să cuprindă o amplă „Bibliografie” (comentată) a acestui tip de „Istorie literară” în desfășurările ei regionale, ilustrând „Topografiile literaturii române”.
O astfel de sinteză „topografică” – ce nu se dorește nici împotriva globalizării «deteritorializante», nici împotriva postmodernismului exprimând «criza» canonului – se sprijină pe specificul spiritului identitar, criticul având grijă să-și argumenteze demersul cu citate din Bachelard, G. Jung, René Girard, Gilbert Durand, Robert Caillois, M. Eliade ș.a., menite a contura, cultural și sociologic, o nouă știință: „geografia literaturii române”. O „știință” sau mai degrabă o metodă de abordare impusă de noile abordări ale „policentrismului creator”, cu evidentă miză identitară: „Identitatea noastră europeană, central-europeană, răsăriteană sau balcanică, nu instaurează un sistem de opoziții, ci un tip de dialog necesar lumii de azi și de mâine și, mai ales, lumii de mâine.” (II. Muntenia)
Sub acest aspect doctrinar al geopoliticii literare, dl Cornel Ungureanu se dovedește, în revizitările sale, un critic atent la detalii și nuanțe. Scrisul domniei sale este, în primul rând, unul structurant-vizionar, trasând „izoglose” literare fără a secesiona, dar totodată unul sobru, echilibrat, de o tonalitate elevată, impunând nu prin „șocul” judecății de valoare, ci prin observația critică de corelații inebranlabile, tinzând la acea „exegeză plurală” de care criticul vorbea încă din „Proză și reflexivitate” (1977). Și totul fără a renunța la criteriile ce au prezidat realizarea Istoriilor noastre literare funamentale.
Departe de a se pierde într-un impresionism de țesătură artistică, criticul apelează frecvent la citat, la un bogat fond documentar, văzând operele și scriitorii abordați în contextul social-istoric, în perspectiva unei organice diacronii. De unde „pluriperspectivismul” hermeneutic prin valorizarea unor specii ale literaturii de frontieră (jurnale, memorii, confesiuni, epistolare…). Cât de hotărât este criticul în a corecta fie viziuni aproximative, fie poncife și prejudecăți, relevând „dedesubturi” și „zone de penumbră” ale fenomenelor literare în atenție, se poate vedea și din lucrarea „Istoria secretă a literaturii române” (2007). Este vorba de un impresionant efort de recuperare a unor valori marginalizate sau ignorate de-a dreptul, neocolindu-se sensibila discuție despre „canonul literar” (structurat centrist) și tendințele dogmatizării estetice. Adevărat spectacol de „valorizare” și „restituire”, critica de acest fel este un fel de „incursiune” meticuloasă și asiduă, independentă, laborioasă și plină de surprize, punând în vibrație un exhortativ spirit de referențialitate documentară.
Cornel Ungureanu este astăzi un nume de referință în critica literară românească, iar Titlul de Laureat OPERA OMNIA pentru «Critică literară» – 2015 al Festivalului Internațional „Tudor Arghezi” constituie deopotrivă o vie prețuire și unanimă recunoaștere față de o operă doctrinar structurată, în care se simte ideea națională, și încă în desfășurare…
Îl felicităm cu sinceră admirație și statornică prețuire pe Laureat și, cu argheziană cinstire, ne vom adresa operei sale ca unei «cărți frumoase» și «adevărate»…
Zenovie CÂRLUGEA, Festivitatea de premiere, 24 mai 2015, Târgu-Cărbunești
