Sfânta Evanghelie a Duminicii a 28-a după Rusalii, cea de-a cincea a postului Crăciunului, ne tâlcuiește Pilda care ne vorbește despre Cina cea Mare pe care a pregătit-o Stăpânul, chemându-i mai întâi pe cei aleşi, care, din păcate au refuzat, invocând pretexte diferite, pentru ca în cele din urmă să fie chemaţi toți. Pilda are două înţelesuri: în primul rând se referă la istoria mântuirii neamului omenesc, prin care mai întâi este chemat poporul evreu şi apoi celelalte popoare, dar se referă şi la viaţa noastră, a fiecăruia, la modul în care noi răspundem chemării Lui Dumnezeu la mântuire!
“A-L mărturisi pe Dumnezeu în lumea aceasta înseamnă a face fapte bune, a avea o credință adevărată”
– Rep. Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, dr. Irineu, în Duminica aceasta, a cincea din Postul Nașterii Domnului, avem Pilda celor poftiți la Cină, la Sărbătoarea încreștinării sufletului nostru, iar luni, 14 decembrie, veți păstori festivalul de colinde, tradiții și obiceiuri tradiționale, de la Teatrul «Elvira Godeanu» din Târgu-Jiu, două prilejuri minunate de a căuta cu smerenie Cuvântul și Chemarea Lui Dumnezeu!
-Cina din Pilda Evangheliei este Împărăţia lui Dumnezeu, adică mântuirea noastră cea sufletească prin Jertfa Fiului Său, iar «cei chemaţi» care n-au vrut să meargă la cină sunt creştinii cei cuprinşi de vârtejul treburilor cotidiene, al ispitelor, patimilor şi păcatelor lumii acesteia. Evanghelia aceasta, cu adevărat este parcă Evanghelia vremurilor şi a oamenilor de azi, pentru că niciodată n-au fost nepăsarea şi îndepărtarea de Împărăţia Lui Dumnezeu, de cele sufleteşti, aşa de mari ca astăzi! Deci, să Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să intre în sufletul nostru, să se așeze și să ne curățească de toată întinăciunea! Fără de El, nu putem să facem nimic, domnule profesor! Avem nevoie de Dumnezeu, pentru că El este viața noastră! Avem nevoie de Dumnezeu pentru că El face să fie bun aerul pe care îl respirăm! Avem nevoie de Dumnezeu, pentru că El face ca apa să fie folositoare vieții noastre! Avem nevoie de Dumnezeu, ca El să ne dea putere să facem fapte bune și să ajungem în Împărăția Cerurilor! Așadar, în tot locul stăpânirii Lui Dumnezeu, sufletul nostru trebuie să-L binecuvânteze permanent!
– Rep. Prin ce se definește, de fapt, sfințenia noastră și a sufletului nostru?
-Sfințenia este ceea ce caracterizează Biserica noastră și pe noi, pe fiecare, când suntem chemați ca să dobândim această culoare, această lumină, această Binecuvântare a Lui Dumnezeu! De aceea, spunem întotdeauna la Sfânta Liturghie și la sfintele slujbe: «Căci Sfânt ești Dumnezeul nostru și întru sfinți Te odihnești!». Iar Dumnezeul nostru e Sfânt și se odihnește în sfinți! Nevoința noastră și strădania noastră ne îndeamnă ca să păstrăm mintea curată, sufletul curat și trupul neîntinat. Sfințenia nu locuiește în oamenii păcătoși! Sfințenia se află numai în aceia care Îl iubesc pe Dumnezeu! Așa ne spune Mântuitorul Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie: «Dacă cineva Mă mărturisește pe Mine înaintea oamenilor și Eu voi mărturisi despre el în Împărăția Lui Dumnezeu! Dacă cineva se leapădă de Mine înaintea oamenilor, și Eu mă voi lepăda de el în Împărăția Tatălui Ceresc!». Prin urmare, a-L mărturisi pe Dumnezeu în lumea aceasta înseamnă a face fapte bune, a avea o credință adevărată, a te mărturisi, a veni la biserică, pentru că atunci când vii la biserică, le arăți oamenilor că ești cu adevărat un iubitor de Dumnezeu, slujitor al adevărului, al binelui și al frumosului! De asemenea, cel care se leapădă de Dumnezeu, prin diverse forme, prin vorbe, prin fapte, chiar printr-o comportare necuviincioasă, prin păcate de ocară, căci noi ne lepădăm de Dumnezeu prin asemenea păcate, atunci, de bună seamă că ne stăpânește cel rău, că nu mai suntem corespunzători cu chemarea noastră de creștini, de a fi vrednici de Împărăția Lui Dumnezeu!
“Viața fără Dumnezeu, nu are niciun sens! Nici nu există viață fără Dumnezeu”
– Rep. De fapt, suntem «vlăstarele care odrăslesc», așa cum vă place Arhieriei Voastre să spuneți de atâtea ori la Sfânta Liturghie!
-Suntem, după exemplul Sfântului Ioan Evanghelistul, precum ramurile în vița de vie. Suntem îngrjiți de Tatăl Cel Ceresc pentru ca să aducem roadă bogată, El fiind viticultorul, iar butucul viței fiind Însuși Mântuitorul Iisus Hristos! Așadar, viața pe care o avem este darul Lui Dumnezeu, dar în același timp și prezența Lui Dumnezeu! Căci viața fără Dumnezeu, nu are niciun sens! Nici nu există viață fără Dumnezeu! 
Prin urmare, tot ceea ce curge în viața și în existența noastră este de la Dumnezeu și menține viața biologică, viața aceasta pământească prin care se pregătește permanent viața cerească, pregătește întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Prin urmare, aici suntem într-o pregătire, așteptăm făgăduințele, nădăjduim, ca să simțim cu bucurie această prezență a Lui Dumnezeu în viața noastră, când Dumnezeu vine cu darurile Sale bune pentru copiii Săi! Așadar, Tatăl Cel Ceresc poartă de grijă pentru fiecare dintre noi și ne-a rânduit la fiecare să avem un fir al vieții. Să avem o naștere, creștere și o trecere din lumea aceasta. Nimeni nu știe felul de viață pe care Dumnezeu i l-a dat ca să-l aibă!
– Rep. Deci, avem fiecare, cum se spune, «crucea» noastră!
-Aceasta se numește de multe ori în Sfânta Scriptură «Cruce»! Cum spune Mântuitorul Iisus Hristos: «Omul să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie»! Deci, a-L urma pe Mântuitorul Hristos înseamnă a fi întrutotul de acord cu învățătura Sa, a primi Evanghelia și a transforma-o în fapte! Pentru că porunca Lui Dumnezeu, dacă nu e făcută faptă, faptă bună, ea trece pe lângă noi și nu ne ajută cu nimic pentru ca să înnobilăm, să înduhovnicim, să spiritualizăm viața noastră!
– Rep. Dar, luarea Crucii mai înseamnă și lepădarea de sine, de grijile lumești!
-Deci, ne spune Mântuitorul Hristos, că acela care dorește să vină după El, trebuie să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-I urmeze Lui! Ce înseamnă, de fapt, lepădarea de sine? Nu înseamnă altceva decât a te goli de ceea ce este rău și a lăsa Duhul Lui Dumnezeu ca să lucreze în tine! Uneori, ni se pare greu să ne lepădăm de păcatele acestea! Am trăit cu ele și ne-am obișnuit cu ele! Ne dau o satisfacție amară și dureroasă! Uneori suntem înpiedicați, chiar de propria noastră identitate, avem de multe ori remușcări, de multe ori suntem confruntați cu gândurile noastre, de multe ori suntem zbuciumați, de multe ori ne îmbolnăvim, dar Dumnezeu este Acela care ne întărește! Trebuie numai să avem curaj! Așa cum îi îndeamnă Mântuitorul Hristos de nenumărate ori pe cei care erau bolnavi și voiau să se vindece: «Vrei să te faci sănătos?». Dacă răspunzi din tot sufletul: «Da, Doamne, vreau», atunci Mântuitorul Hristos vine și te vindecă, iar Duhul Sfânt este acela care pune alifie peste sufletul tău bolnav și te ridică! Și vei vedea, într-adevăr, ce bucurie și ce sănătate, ce pace sufletească se pot așterne în suflet! Așadar, cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, mai mult decât lumea aceasta, cel care iubește pe mama sa, pe tatăl său, pe copiii săi, pe tot ceea ce este în lumea aceasta, mai mult decât pe Dumnezeu, aceia nu sunt vrednici de El! Dacă dăm prea multă atenție lumii înconjurătoare, ne legăm cu inima de aceste lucruri pământești și uităm să ne apropiem de Dumnezeu sau îl lăsăm pe planul al doilea, nu vom dobândi în Împărăția Lui nici un loc! Cei care sunt chemați de Dumnezeu, dar nu răspund la această chemare, vor fi pe urmă, iar cei care se silesc și doresc să ajungă acolo unde nu este întristare, nici suspin, aceia vor fi cu adevărat fericiți în Împărăția Lui Dumnezeu!
“Mântuitorul Hristos trebuie să fie pus în prim-planul existenței noastre”
– Rep. Din păcate, omul se complace adeseori în viciul obișnuinței sau chiar în obișnuința viciului!
-Dincolo de jocul de cuvinte, important e ca din tot ceea ce facem noi, să ieșim din această tentație captivantă și ademenitoare a lumii materiale. Într-adevăr, e o chestiune interesantă care trebuie analizată de psihologia modernă, de psihologia socială, de psihologia umană. Materia are «logosul» ei, are rațiunea ei, are «verbul» ei, pentru că îți «povestește» despre ceva, deci are un «discurs» al ei, prin care vrea să-ți arate importanța, consistența, utilitatea și chiar frumusețea ei, pentru că materia se vede și ea utilă în măsura în care se prezintă în fața noastră cu o «carte de vizită»! Astfel că lucrul material, știi precis ca să-l poziționezi în viața ta personală și îl pui exact acolo unde îți trebuie! Nu neapărat unde îți trebuie, în sensul că pentru alții s-ar potrivi în altă parte, ci, numai acolo unde crezi că trebuie! Această «sirenă» a materiei, acest discurs, această «cuvântare» a materiei, nu prezintă înșelător omului o caracteristică suficientă, ci, dimpotrivă, materia te îndeamnă să mergi mai departe, să nu rămâi doar la ea!
– Rep. Ceea ce înseamnă că trebuie să depășești autosuficiența!
-Pentru că materia are și ea rațiunea sau, cum am zice, simțul sau starea ei, rezonanța și rezonabilul de a-ți prezenta: câtă lățime, câtă lungime, câtă înălțime și câtă profunzime are! E adevărat că dacă nu asculți «vocea» materiei, rămâi subjugat de ceea ce ți se prezintă la prima fază și nu poți merge mai departe! Evident, mintea noastră, care are o plasticitate a ei, dacă se imprimă cu lucrurile materiale, ea nu mai poate să depășească opacitatea acestei reprezentări, acestei pasiuni a materialității care s-a imprimat. Pe un geam curat, dacă se aplică o peliculă întunecată, nu mai vedem lumina soarelui și nici pe alții din exterior. Bineînțeles, că omul care crede în Mântuitorul Hristos și care respectă și împlinește poruncile Lui, este și cel care face Voia Lui, și bineînțeles că Voia care se vrea lângă Dumnezeu este cea care alege doar ceea ce este bun în viața personală. Mântuitorul Hristos trebuie să fie pus în prim-planul existenței noastre, pentru că El este, pe de o parte, Dumnezeul nostru, creatorul nostru, dar și învățătorul nostru. De aceea, se vorbește în Sfânta Evanghelie, de nenumărate ori, despre latura învățătorească, latura profetică și latura Arhierească, Împărătească a Mântuitorului Iisus Hristos. Așadar, trebuie să lăsăm să pătrundă în sufletul nostru ceea ce este specific omului, ceea ce este ontologic omului, cuvântarea și dialogul cu Dumnezeu, trăirea în felul acestei familiarități, acestei relații foarte bune și foarte strânse cu Dumnezeu!
Profesor, Vasile GOGONEA
