Constantin Brâncuși (1876-1957) este unul dintre cei mai reprezentativi sculptori ai secolului al XX-lea și pe bună dreptate este considerat pionier al modernismului în artă, primind, cum bine se știe, titulatura de “părinte al sculpturii moderne”, tocmai ca o apreciere unanimă a meritelor sale incontestabile. Din acest motiv, operele sale au influențat artiști din toată lumea, iar astăzi este considerat unul dintre cele mai strălucitoare genii ale lumii artistice și culturale ale lumii acesteia.
Brâncuși caută forma care întrupează perfecțiunea creației parcă inspirate de harul divin al «talanților»
Pentru toți trăitorii începutului celui de-al treilea mileniu creștin, fără nici un dubiu că opera sa încă inspiră, încă lasă loc de interpretare și reinterpretare pe criterii estetice, mai ales că Brâncuși face parte din pleiada creatorilor de geniu, care au înălțat pe altarul creației propria lor ființă, punând la temelia ostenelilor artistice credința de neclintit în românismul curat și în perenitatea valorilor lui incontestabile. Poate surprinde faptul că Brâncuși a iscodit propriul său talent în urma unui pariu, deoarece într-o seară, pe la vârsta de 17 ani, ca elev în Cetatea Băniei, a făcut un pariu cu patronul şi cu clienţii că el poate să sculpteze o vioară în două săptămâni, motiv pentru care a luat o lădiţă de portocale, a fiert lemnul, a realizat cu aleasă măiestrie o vioară şi a cântat la ea ca un artist desăvârșit! După ce a absolvit Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, pe foaia sa matricolă scrie că a fost un elev deosebit şi a primit o bursă de studiu, pentru care mama sa a semnat un act de garanţie. S-a spus și se va mai spune și de acum înainte că geniul brâncușian este nonconformist, insurgent și inimitabil, rațiunea iscoditoare care pătrunde cu intelectul dincolo de lumea empirică. Sufletul său e pătruns de misterul creației și pare mereu învăluit de nimbul tăcerii, oarecum însingurat în mirajul atelierului său devenit seducător pentru atâtea «muze» de inspirație, dar parcă ispitite de parfumul iubirii! Brâncuși a înțeles că trebuie să fie el însuși în tot ceea ce face, trudind ca «un rob» ca să se descopere pe sine însuși, dar în același timp să deslușească în palmele sale bătătorite linia destinului deschizătorului de noi drumuri în artă. Din vara anului 1904, când pașii l-au călăuzit în inima Parisului, până la 16 martie 1957, când pășește cu adevărat pe calea zborului său spre eternitate, Brâncuși realizează adevărate capodopere ale geniului creator, șlefuind trupul material ce sugerează chiar zborul însuflețit al păsărilor sale măiestre, reușind să intarsieze cu ajutorul mijloacelor artei sale imaginea pură, dincolo de aparența păsării ca atare, esența însăși a zborului, forma care întrupează perfecțiunea creației parcă inspirate de harul divin al «talanților»!
Arta brâncușiană ne înveșmântă într-o aură a divinului, care ne ajută să ne ridicăm sufletul de la profan la sacru
Constantin Brâncuși a expus pentru prima dată la «Société Nationale des Beaux-Arts» și la «Salon d’Automne» din Paris în 1906. Creează în 1907 prima versiune a «Sărutului», temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu «Poarta Sărutului», parte a Ansamblului Monumental de la Târgu-Jiu. În 1907 închiriază un atelier în «Rue de Montparnasse» și intră în contact cu avangarda artistică pariziană, împrietenindu-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. A început lucrul la «Rugăciunea», o comandă pentru un monument funerar ce va fi expusă în Cimitirul «Dumbrava» de la Buzău. În 1909 revine pentru scurt timp în România și participă la «Expoziția oficială de pictură, sculptură și arhitectură», iar până în 1914 participă cu regularitate la expoziții colective din Paris și București, inaugurând ciclurile «Păsări Măiestre», «Muza adormită» și «Domnișoara Pogany». Fără nici o îndoială că nu se poate vorbi despre marele sculptor și despre capodoperele care au încununat anii săi de trudă fără a șlefui mirajul cuvintelor sale, al maximelor și aforismelor pe care ni le-a lăsat, adevărate filoane de înțelepciune stilizată, dovedindu-ne că oricine se apropie de opera sa pentru a-i înțelege sensurile profunde are nevoie de practica unui adevărat ritual sacru care purifică și limpezește, fiindcă arta brâncușiană ne înveșmântă într-o aură a divinului, care ne ajută să ne ridicăm sufletul de la profan la sacru. Prețuit ca și sculpturile sale inegalabile, Brâncuși poate fi socotit o imensă valoare națională pe care o regăsim în muzee, galerii şi în atâtea cărţi despre modernism şi despre istoria artei. De mai bine de un veac, aproape orice muzeu important din lume îi expune arta, mai ales că marele sculptor şi-a câştigat atât faima, cât şi notorietatea în timpul vieţii. Brâncuși a înțeles ca nimeni altul că arta desăvârșită nu poate fi ruptă de trecut, de cei trecuţi la cele veşnice, cultul strămoșilor fiind o treaptă a scării care ne sugerează ideea nemuririi artei, lucru care, de altfel, decurge chiar din faptul că marele artist şi-a început creaţia cu acea odă în metru antic: «Rugăciunea» din cimitirul Buzăului, ca o invocație ancestrală către sufletele celor care au murit întotdeauna pe meleagurile sale gorjenești.
“De ce nu vii cu mine în România? Asta îţi va schimba ideile”
Brâncuși a lucrat cu marele sculptor francez, Auguste Rodin, dar s-a dovedit suficient de inteligent și de încrezător în talentul său, încât să-și părăsească celebrul magister după numai două luni, pentru a căuta recunoaşterea pe drept, spunând celebrele cuvinte: “La umbra marilor copaci nu creşte nimic”! Nu după multă vreme, Brâncuși a ajuns el însuşi un “copac mare”, devenind cunoscut în întreaga lume pentru sculpturile sale «Sărutul» (1908), variantele mult discutate și controversate ale «Păsării măiestre» (1928) şi, desigur, capodopera sa din Târgu Jiu, «Coloana Infinitului» (1938). O serie întreagă de investitori bogaţi, printre care şi John Quinn, i-au cumpărat sculpturile, intuind valoarea lor în contextul epocii. Brâncuși a prezentat operele sale la expoziții renumite, cum ar fi «Salon des Indépendants» din Paris sau «Armory Show» din New York. Brâncuși se află printre primii artişti modernişti, având un suflet boem, el însuși aflându-se de foarte multe ori în compania unora dintre cei mai influenţi artişti, poeţi şi scriitori ai vremii, printre care se numărau Pablo Picasso, Man Ray, Marcel Duchamp, Amedeo Modigliani, Ezra Pound, Guillaume Appollinaire, Henri Rousseau şi Fernand Lèger. Remarcabila sa agendă de cunoscuţi şi prieteni arată ca o listă «Who’s Who» cuprinzându-i pe cei mai cunoscuţi artişti, poeţi şi scriitori modernişti, ca să nu mai vorbim de femeile care i-au fost modele și care l-au marcat pe marele artist, printre acestea numărându-se pictoriţa Margit Pogany, muza pentru celebra sculptură «Domnişoara Pogany», prinţesa Marie Bonaparte pentru «Prinţesa X», Eileen Lane, Léonie Ricou pentru «Madame L.R.», operă vândută cu peste 20 de milioane euro, baroana Renée Irana Frachon pentru «Muza adormită», Agnes şi Florence Meyer, mamă şi fiică, Nancy Cunnard, căreia i-a dedicat două opere: «Jeune Fille Sophistiquée» sau «O fetişcană sofisticată» şi «Negresa blondă», Vera Moore, Maria Tănase şi Peggy Guggenheim. Să amintim doar faptul că Brâncuşi a trăit o poveste de iubire cu Eileen Lane, o frumoasă americancă de origine irlandeză, care a venit în Europa, după o logodnă eşuată. Era pasionată de artă şi, astfel, a ajuns să-l cunoască pe Brâncuşi, de care a rămas impresionată. Aceasta era cu 20 de ani mai tânără decât Brâncuşi, dar diferenţa mare de vârstă nu a fost un impediment pentru artist de a o invita pe juna americancă în România. Marele sculptor i-a spus: “De ce nu vii cu mine în România? Asta îţi va schimba ideile”, iar tânăra a acceptat invitaţia şi a vizitat România, împreună cu Brâncuşi, între 11 septembrie şi 7 octombrie 1922. Totuși, iubirea celor doi a luat sfârşit, Eileen plecând în America, unde s-a căsătorit, ulterior, când i-a mărturisit: “Doresc să-ţi mulţumesc pentru zilele petrecute împreună. M-a durut însă să te văd suferind, la fel cum m-a întristat teama de a nu-ţi putea arăta o afecţiune pe care nu mai am dreptul să ţi-o împărtăşesc”, iar Brâncuşi i-a dedicat o lucrare pe care a denumit-o cu numele fostei sale iubite. Un episod extrem de interesant și de controversat s-a ivit atunci când Brâncuşi i-a trimis o versiune a «Păsării măiestre» fotografului american Edward Steichen, care nu ar fi văzut sculptura ca pe o operă de artă. Calitatea de operă de artă ar fi atras după sine scutirea de la plata taxelor vamale, dar inspectorii vamali americani au impus taxarea pentru materialul brut din care era fabricată sculptura. Cu toate că amândouă aceste incidente i-au atras lui Brâncuşi atenţia internaţională – sau notorietatea, depinde din ce perspectivă privim lucrurile – atracţia artistică merge dincolo de simpla valoare şocantă sau chiar de actualizarea unor figuri senzaţionale.
“Brâncuşi este creatorul sau părintele sculpturii moderne”
Acest magnetism brâncușian, această seducție fascinantă a artistului a fost cel mai bine descrisă de către filosoful Friedrich Nietzsche, atunci când îndeamnă fiecare persoană să-şi trăiască viaţa ca pe o operă de artă, spunând: “Ca să existe artă, ca să existe orice formă de activitate estetică, o anumită precondiţie fiziologică este indispensabilă: intoxicarea”, iar celebritatea artistică apare atunci când artistul şi creaţia sa ne «intoxică», aşa cum o face Brâncuşi. Dacă e să amintim cu prisosință despre «talantul» pe care Brâncuși l-a primit de la Dumnezeu, să mai amintim că «Muzeul Național de Artă Modernă din Paris» («Centre Pompidou») are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, dar acceptate cu bucurie de Franța, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist al României anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuși, după moartea sculptorului. Abia în 1964 Brâncuși a fost «redescoperit» în România ca un geniu național și, în consecință, Ansamblul Monumental de la Târgu-Jiu cuprinzând: «Coloana (recunoștinței) fără sfârșit», «Masa tăcerii» și «Poarta sărutului» a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și ajunsese foarte aproape de a fi dărâmat prin măsuri aberante. Mai ales că la moartea sa, în 1957, statul român a refuzat să primească moștenirea lăsată de Brâncuși – atelierul său parizian – considerându-l pe sculptor un reprezentant al burgheziei decadente, iar în acest fel atelierul lui Brâncuși a revenit statului francez.
Ţăran prin sorgintea sa, erudit artist şi intelectual prin educația pe care și-a impus-o ca autodidact, boem şi estet până aproape de sfinţenie, Brâncuși a întruchipat o îngemănare paradoxală de însușiri, fiind o personalitate socială care circulă în cele mai elitiste cercuri artistice din Paris, un pustnic și o persoană enigmatică mereu capabilă să atragă atenţia aproape la fel de mult ca și arta sa cu adevărat inovatoare, ceea ce ne conduce la următorul factor – şi cel mai important: talentul lui Brâncuşi, «talantul» pe care l-a primit de la Dumnezeu! Să amintim faptul că Radu Varia, singurul specialist român, recunoscut internaţional în cunoașterea și pătrunderea până la esență a creației brâncușiene, spune că: “Trebuie respectată unicitatea unui om de o asemenea forţă creatoare, care a răsturnat sculptura mondială după atâtea mii de ani. El vizează esenţa lucrurilor, permanenţa, nu aspectele exterioare (…) de asta, Brâncuşi este creatorul sau părintele sculpturii moderne”, iar unicitatea artistului vine din faptul că a propus un nou fel de a gândi arta, deoarece niciun alt sculptor înaintea lui Brâncuşi nu a avut talentul, imaginaţia şi curajul acestuia!
Profesor, Vasile GOGONEA
