Pericopa Evanghelică a Dumnicii a 6-a de la Sfintele Paști, a Orbului din naștere, ne istorisește, prin scrierea iscusită a Sf. Evanghelist Ioan, minunata lucrare a Mântuitorului Iisus Hristos, Cel Care prin existența Sa pământească Și-a dovedit iubirea pentru cei cufundați în întunericul suferinţei greu de îndurat, fiindcă în acest caz, Fiul Lui Dumnezeu vindecă un om care s-a născut orb, dăruindu-i vederea trupească, însă, odată cu această vedere fizică, atât de necesară fiecăruia dintre noi, Hristos-Dumnezeu îi deschide nefericitului și năpăstuitului soartei, ceea ce noi am putea numi ochii sufletului sau ochii duhovniceşti, vederea spirituală profundă, astfel încât acela care mai înainte rătăcise în întunericul firii, după vindecare mărturiseşte că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Cel Care făptuiește minuni pentru cei lipsiți de vedere senzorială, dar și pentru sufletele oarbe sau vremelnic orbite de întunericul apăsător al necredinței!
“Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei…”
Evanghelistul Ioan relatează că Mântuitorul s-a apropiat de cel orb, “a scuipat jos, a făcut tină din scuipat, a uns cu tină ochii orbului” (Ioan 9, 6), spunându-i, apoi, să se spele la Scăldătoarea Siloamului – considerată de iudei un simbol al binefacerilor în stropi de rouă revărsate de Dumnezeu, mai ales că Evanghelistul ţine să precizeze că «Siloam» înseamnă trimis (v. 7). Poate e firesc să ne întrebăm, în cazul acesta, ce putere tămăduitoare a putut avea Mântuitorul în Cuvântul Său, de vreme ce orbul ar fi putut foarte simplu să-L ia în râs sau poate să-L mai şi nesocotească, mai ales că orbul din naştere, departe de a i se părea ridicolă cererea Mântuitorului, Îl ascultă cu atenție, se ridică în picioare şi merge să-şi spele ochii fără să ceară explicaţii inutile. Printr-o inspirată comparație, am putea spune că această situaţie se aseamănă cu orbirea spirituală a omului care vine la Hristos, în Spovedanie, iar Domnul voieşte să spele orbirea păcatului de pe ochii minţii cu «tina» (canonul) faptelor bune, atât de necesară omului care voieşte să afle mântuirea. Deci, orbul din naştere, ajuns la Scăldătoarea Siloamului şi spălându-se la ochi, începe să vadă și se simte vindecat pe deplin. De fapt, Evanghelistul nu ne prezintă bucuria acestui orb vindecat, cât mai ales reacţia vecinilor, cunoscuţilor şi, mai ales, a fariseilor din sinedriu, care cer explicaţii și îl întreabă intrigați și intriganți: cine şi cum i-a deschis ochii, pentru că minunea s-a făcut vestită destul de repede. Prezintă mai întâi reacţia vecinilor şi a cunoscuţilor, care întrebau cu surprindere: “Nu este el, acela care şedea şi cerşea?!” (Ioan 9, 8), la care se adaugă clevetirile sufletelor înveninate care spuneau că este un alt om care seamănă cu cel orb. Şi pentru că orbul de odinioară era acum vindecat, cazul a stârnit reacţia cu totul neaşteptată a fariseilor. Dar, cel ce fusese orb, le spunea clar: “Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut” (Ioan 9, 11). Lesne de înțeles că pentru farisei și clevetitori, nu putea fi motiv de bucurie, mai ales că fapta minunată fusese săvârşită de Mântuitorul Hristos! Ba, mai mult, fariseii din Sinedriu caută a-L discredita pe Mântuitorul Hristos, cu acuza că El nu este de la Dumnezeu, pentru că “nu ţine sâmbăta” (Ioan 9, 16), chemându-i chiar pe părinţii celui vindecat și întrebându-i: “Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci, cum vede el acum? Au răspuns, deci, părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el, este în vârstă, va vorbi singur despre sine, pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale că, dacă cineva va mărturisi că El (Iisus) este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea, au zis părinţii lui: Este în vârstă, întrebaţi-l pe el” (Ioan 9, 19-23).
“Am venit în lumea aceasta ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi”
De fapt, scopul principal al Evangheliei Duminicii acesteia este tocmai arătarea “lucrărilor Lui Dumnezeu”, şi anume că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Făcătorul lumii, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt l-a creat pe om la începutul lumii (cf. Facere 1, 26-27), şi că tot El este şi Lumina lumii (Ioan 8, 12), adică sensul ultim al vieţii, al existenţei universului şi al umanităţii, că El este şi dătătorul vederii trupeşti sau fizice, dar şi dătătorul vederii sufleteşti sau spirituale care se numeşte credinţă! El este izvorul luminii celei văzute cu ochii trupeşti şi al luminii celei văzute numai cu ochii sufleteşti ai credinţei dreptmăritoare. Întrebarea pe care ne-o putem pune este dacă nu cumva Domnul săvârşeşte nu numai înlăturarea unei suferințe corporale, trupești sau chiar mai mult decât aceasta? Excepționala și reînnoita minune a vindecării orbilor cuprinde şi un sens profund și expres duhovnicesc, mai ales că deslușim cuvintele Mântuitorului în scrierea Evanghelistului: “Am venit în lumea aceasta ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi”, în care se revelează reiterata Sa identificare cu Lumina, impulsul de a căuta substantivelor orb, ochi, lumină şi verbului a vedea un substrat simbolic, deoarece, la drept vorbind, în sens propriu, direct, văd şi fariseii, care sunt orbiți de neîncredere și de patimi, iar noi toți credem că vedem realitatea, buni şi răi cum ne socotim, vedem bine, chiar prea bine. Unora ni se pare că îi vedem prea bine pe ceilalţi, pe semenii şi vecinii noştri (pe alcătuitorii iadului nostru, cum zice Jean-Paul Sartre), vedem toate paiele din ochii lor, până la firicelul pe care natural ar fi fost, ca mărunţirea să-1 fi apărat de furia noastră împătimită! Nu e de mirare că ne mirăm de noi înșine și de mefiența noastră, tocmai pentru a vedea ce mare deosebire este între noi şi Iisus!
“Cuvine-se să fac, până este ziuă, lucrurile Celui ce M-a trimis pe Mine”
Noi dăm să trecem cât mai repede pe lângă “lazării” lumii acesteia, demagogi, îmbogățiți din minciună și din furtișaguri, neputând răbda suferinţa lor cea nevăzută, pentru că suntem incapabili în faţa ei. Poate că bani nu avem, putere n-avem, inimă n-avem și considerăm că n-avem nimic în faţa suferinţei. În marea noastră decrepitudine, fugind cu groază de “lazări”, fugim de propria noastră nimicnicie. La fel și ucenicii de lângă Dumnezeu, îl întrebau pe Iisus: “Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”. Dar, omule, când nu poţi nimic, faci “ştiinţă”, întrebi de cauză, iar când cauza e un păcat, faci morală de ochii lumii, doar ca să înșeli aparențele! Oricum, chiar încercuiţi în neputinţă, încercăm o măsură preventivă, iar ceea ce li s-a întâmplat unora, credem că nu vom păți dacă ocolim greşelile lor. De multe ori, Iisus vorbea cu ucenicii Săi despre puterea dezastruoasă pe care o au păcatele, despre multe dintre greşelile împotriva vieţii, prin tendinţa de a schimonosi existența omului şi a o chinui în întunericul orbirii şi a altor suferinţe trupești și sufletești. E bine să vedem cu ochii minții și ai sufletului marea deosebire dintre noi şi Dumnezeirea Lui Iisus, pornind de la adevărul fundamental că Iisus este Dumnezeu. Mulţi n-au ştiut nici mai înainte de vreme, așa cum poate nu vor şti până la sfârşitul lumii că Iisus este Dumnezeu, pur și simplu pentru că nu vor să ştie! Să reiterăm că vindecarea aceasta minunată a orbului din naştere face dovada Dumnezeirii Lui Iisus şi-i arată omului marginile puterii şi Știinţei Sale. În multe privințe, noi ocolim “lazării” de toate soiurile, dar Iisus îi cunoştea şi îi chema la Sine, așa cum îl cunoaşte acum pe orbul acesta mai înainte de a se naşte, dezvăluindu-ne cu el o taină a lui Dumnezeu: că nu s-a născut orb nici pentru păcatele lui, nici pentru păcatele părinţilor săi, ci ca să se arate lucrarea Lui Dumnezeu! Pe farisei și pe “lazări” de multe ori îi întâlnim în calea noastră, le urmărim toate gesturile, în nădejdea că vom surprinde greşeli, păcate, turpitudini de care să ne înfiorăm, dobândind astfel dreptul să începem a striga cu glas înalt şi a dezlănţui oprobiul public împotriva lor, pentru a incrimina obiceiuri, manii, tabieturi în temeiul cărora să-i putem face de râs şi de ocară. Dumnezeu făptuiește minuni și pentru sufletele oarbe! Dar, la ce bun toate acestea? Ce vom dobândi că le aflăm cu exactitate contabilă abaterile toate ale “greșiților noștri”, încă şi nevinovatele și neînsemnatele devieri de la normă, când ne sprijinim pe acest simţ al văzului, pe această acţiune scrutătoare a privirii, vigilenţa noastră neadormită şi împătimită o folosim spre a ne alimenta şi împrospăta ura, scârba şi zavistia şi apoi a statornici un fundament moral şi obiectiv propensiunii noastre fierbinţi către delaţiune şi făurirea atât de plăcutului şi mereu savurosului, inepuizabilului desfătător spectacol al suferinţei prăbuşirii şi pieririi aproapelui nostru?
În clipa în care a ieşit din întuneric, s-a minunat şi a spus: “Slavă Ţie, Dumnezeule!”
Să reflectăm puțin și să apreciem că Orbul din Evanghelia Duminicii acesteia poate fi socotit cel mai fericit om din lume, din cel puțin trei motive: mai întâi, pentru că fiind orb din naștere, a ieşit din întuneric. El era lipsit de lumină de ani de zile, dar într-o clipă şi-a deschis ochii şi a văzut lumea și pe Dumnezeu. Noi deschidem ochii de mii de ori, continuu, dar nu preţuim acest lucru, iar personajul nostru, în clipa în care a ieşit din întuneric, s-a minunat şi a spus: “Slavă Ţie, Dumnezeule!”. Ca și cum ar fi ieşit dintr-o peşteră în care a fost închis mai mulţi ani, când a văzut toate frumuseţile creaţiei, din inimă i-a izbucnit un glas de uimire şi de mulţumire faţă de Dumnezeu. Din păcate, noi deschidem ochii şi vedem cu deosebire cele urâte, ne-am făcut mai răi decât cei sălbatici, de parcă nu mai avem ochi, avem şi nu avem urechi, avem şi nu avem inimă, pentru că ne-a orbit și ne orbește mereu păcatul. Suntem ca nişte orbiți de întuneric şi nimic din frumusețea lumii acesteia nu mai vedem. Aşadar, trebuie să “vedem” că orbul şi-a deschis ochii şi a văzut toate aceste lucruri luminoase şi L-a slăvit pe Dumnezeu! În cel de-al doilea rând, să reținem că orbul nostru a văzut «Lumina lumii», L-a văzut pe Hristos, pe Făcătorul şi Creatorul său, pe Doctorul şi Luminătorul său! Când L-a văzut? Nu imediat ce s-a vindecat, ci după ce a mărturisit cu îndrăzneală înaintea duşmanilor Lui. Pentru că Hristosul nostru, când l-a făcut bine, a dispărut, cum a făcut şi cu paraliticul (vezi Ioan 5, 13). Aşadar, după ce fariseii l-au necăjit pe cel vindecat cu vicleniile lor şi l-au scos afară din templu din cauza mărturisirii lui, atunci Hristos îl găseşte din nou şi îi zice: «Tu crezi în Fiul Lui Dumnezeu?» – Dar, cine este, Doamne, ca să cred în El? «Acela pe care L-ai văzut şi Care vorbeşte acum cu tine, Acela este». – Tu eşti, Doamne?, zice omul vindecat. Cred! Şi cade şi I se închină! În al treilea rând, să reținem că în afară de ochii trupeşti, orbul vindecat a dobândit şi ochi duhovniceşti, mai ales când realizăm că Dumnezeu făptuiește minuni pentru sufletele oarbe! Să nu uităm nicicând că doar credinţa în Dumnezeu şi mărturisirea Lui este acelaşi lucru cu ieşirea sufletului nostru din întuneric, pentru a fi în raiul neînserat al Luminii dumnezeiești! Mai ales că Însuși Mântuitorul ne spune: “Cuvine-se să fac, până este ziuă, lucrurile Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze. Câtă vreme sunt în lume, Eu sunt lumina lumii” (Ioan IX, 4, 5). Așadar, Mântuitorul, în lucrarea Sa pe pământ, ne-a descoperit multe adevăruri şi S-a arătat a fi nu numai Profet mare în cuvânt şi în faptă, ci şi «Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat», «Lumină din Lumină», născut mai înainte de veci. El S-a născut din Lumină, a trăit în lumină, a murit pentru mântuirea noastră şi s-a umplut pe Sine şi pe noi de slava şi lumina Învierii Sale!
Profesor, Vasile GOGONEA
