În Duminica a patra după Rusalii, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se va citi Pericopa Evanghelică a «Vindecării slugii sutaşului» ( Sf. Ev. Matei cap. 8, vers. 5-13), o minune făptuită de către Mântuitorul Iisus Hristos, din care învăţăm cu înţelepciune, cum se mântuieşte omul smerit şi blând, cuprins de supunere şi de ascultare faţă de Dumnezeu, deoarece binecuvântarea Lui Dumnezeu nu se sălăşluieşte în cei mândri, ci, în oamenii care şi-au adâncit inima în smerenie, prin închinare înaintea măreţiei Lui Dumnezeu, când ochii strălucitori care desluşesc taina veşnicei libertăţi, îndată ne spun că tot ceea ce se întâmplă este din Voia Lui Dumnezeu şi spre binele nostru.
S-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: «Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit». Şi i-a zis Iisus: “Venind, îl voi vindeca”
Aşa cum ne relatează Sfântul Evanghelist: În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: «Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit». Şi i-a zis Iisus: “Venind, îl voi vindeca”. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: «Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai spune un cuvânt şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face». Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: “Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Şi a zis Iisus sutaşului: “Du-te, fie ţie după cum ai crezut”. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela (Matei 8, 5-13).
Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: “Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă”
În desluşirea învăţăturii Pericopei Evanghelice a Duminicii acesteia, pornim de la faptul că au fost puţini oamenii cărora Mântuitorul Iisus Hristos le-a adresat cuvinte frumoase şi pilduitoare şi pe puţini oameni pe care i-a întâlnit, i-a şi lăudat pentru credinţa lor, însă, sutaşul acesta ne impresionează cu atât mai mult, cu cât el nici nu făcea parte din rândul poporului ales, ci, era considerat păgân, iar de aici rezultă impresia puternică pe care a produs-o tuturor celor de faţă, fiindcă venise în Ţara Sfântă ca un cotropitor, pentru ca apoi să se lase cucerit el însuşi de credinţa celor cotropiţi, mai ales că citim în Sfânta Evanghelie că acesta nu doar că îi admira pe evrei pentru credinţa lor, dar a devenit şi «ctitorul» sinagogii, iar ceea ce ne impresionează la sutaş este, în primul rând, rugăciunea pentru sluga sa. Aşadar, sutaşul roman a cerut de la Hristos să-l tămăduiască pe slujitorul său, care era ţintuit la pat, iar Domnul i-a zis să vină în casa lui ca să-l vindece. Dar sutaşul, din smerenie, socotind că este nevrednic să intre Hristos în casa lui, i-a cerut să spună de departe, ca să se tămăduiască sluga sa. Cu deosebire, impresionează faptul că la sfârşit, Domnul, arătând marea credinţă a sutaşului, în totală opoziţie cu oamenii care se pretindeau religioşi în acea epocă, la fel ca şi azi, va spune: “La sfârşit Dumnezeu îi va aduna de la Răsărit şi de la Apus pe oamenii care au gând bun, care au o dispoziţie bună, care au credinţă şi nu pe aceia care se consideră «fiii împărăţiei»”, iar aceasta înseamnă că, independent de ceea ce zicem noi şi ce susţinem şi de cum fundamentăm adesea mântuirea fiecărui om, în cele din urmă, altul este criteriul Lui Dumnezeu, fiindcă, nu ne mântuim numai pentru că suntem creştini ortodocşi, susţinând că admitem aceasta în mod pretins «intelectual», ci, Dumnezeu spune altceva. Domnul este foarte clar şi face o înfricoşată răsturnare când zice: “Luaţi aminte, voi credincioşii, care credeţi că sunteţi deja mântuiţi, «fiii împărăţiei», sunteţi deja în afară, deoarece am aflat în altă parte credinţă mai adâncă şi mai adevărată şi voi aduna oameni de la Răsărit şi de la Apus”, pe aceia pe care nici nu ni-i închipuim şi nu ne aşteptăm, pentru că nu se mântuieşte acela care are siguranţa, nădejdea în el însuşi, în eul şi în puterea lui, ci, acela care are o credinţă adâncă în Dumnezeu, iar sutaşul ne-a dat un exemplu grăitor de rugăciune, de credinţă şi de smerenie, pentru că a făcut dovada că Dumnezeu înseamnă trăirea credinţei în «roua» sufletului smerit.
«Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai spune un cuvânt şi se va vindeca sluga mea»
Evanghelia Duminicii a 4-a după Rusalii (Mt. 8, 5-13) ne ajută să înţelegem că întotdeauna credința înseamnă încredere în Dumnezeu, la bine, dar mai ales la greu, însă și deschidere față de oameni, nicidecum o indiferență condamnabilă față de cei de un chip cu noi, creați ca și noi de același Dumnezeu, pentru că sutașul roman dovedește încredere enormă în Dumnezeu și, totodată, multă suplețe, multă atenție, multă dăruire de sine, prin aceea că nu cere pentru sine vindecarea, ci, o face pentru unul din subordinea sa, iar prin aceasta, înțelegem că omul credincios nu se roagă egoist, nu își vede numai de ale sale, ci, adevărata expresie a credinței ortodoxe e aceea, când incluzi în cadrul problemelor tale personale şi problemele semenilor tăi, indiferent dacă vine cineva la tine pentru ajutor sau dacă ceilalți sunt atenți față de tine, după cum tu ești atent la nevoile lor! Să-i apropiem pe toți oamenii înlăuntrul minții și al inimii noastre prin aceea că încercăm să ne rugăm pentru toți și să ne simțim solidari cu viețile tuturor, iar acest mod de a ne comporta excede îndatoririlor noastre sociale, în ultimul timp tot mai singularizante, părtinitoare, pentru că e modul deplin eclesial de a ne raporta la semenii noștri, ca la reale sau potențiale mădulare ale Bisericii Lui Hristos. Iată, sutașul a cerut vindecarea slugii sale din bunătate și din compasiune, nu a reacționat din cauza unei legi impersonale, pentru că legislația romană i-ar fi cerut asta, ci, din cauza unei relații personale cu subordonatul său, pe care îl cunoștea din cauza slujbei comune, deşi putea să rămână indiferent față de sănătatea acestuia și să îl lase să moară. Oare, câţi dintre noi putem pretinde că ne rugăm cu aceeaşi vrednicie, nu pentru aproapele nostru, ci, pentru cei din familia noastră măcar? Sutaşul din Evanghelie s-a rugat, nu pentru unul dintre aceştia, ci pentru slujitorul lui! Ce suflet mărinimos la acest păgân care îşi trata ordonanţa ca pe o persoană vrednică de a se ruga pentru ea! Pornind de la faptul că Hristos a ascultat rugăciunea sutaşului şi i-a tămăduit bolnavul de acasă, fiecare dintre noi suntem încurajaţi să credem că şi rugăciunile noastre de la biserică, pentru cei de acasă, fie că sunt ocupaţi peste măsură, fie că sunt bătrâni şi neputincioşi, fie că sunt bolnavi, ca slujitorul sutaşului, pot fi ascultate, iar dacă Mântuitorul Hristos a ascultat rugăciunea unui păgân, vindecând de la distanţă pe slujitorul lui, de ce am crede noi că ar putea rămâne neascultată rugăciunea pe care o facem în «Casa Domnului»? Rugăciunea noastră e dovada că Dumnezeu înseamnă trăirea credinţei în «roua» sufletului smerit!
Şi a zis Iisus sutaşului: “Du-te, fie ţie după cum ai crezut”
În concluzie, unii poate vor spune că sutaşul din Evanghelia Duminicii acesteia și-a întrecut atribuțiunile profesionale, încercând să rezolve problemele exisențiale ale subordonatului său, însă, cererea lui către Domnul e plină de atenție și de compasiune, oarecum sinonimă cu situația în care noi ar trebui să dăm un prim ajutor cuiva pe care îl vedem că se îneacă sau care a fost accidentat. Deși, la o analiză rece şi pertinentă, făcută din afară şi pretins neutră, fiecare e responsabil pentru prostiile pe care le face și, dacă s-a accidentat, nu e treaba mea, nu-i aşa? Dar, când suntem în situația de a vedea drama unui om care ne cere ajutor pentru că a fost accidentat sau pentru că îi arde casa sau pentru că are o altă problemă existențială presantă, acest apel atinge conștiința noastră, credința noastră în Dumnezeu, mila noastră, umanitatea noastră, iar atunci trebuie să înţelegem fiecare, dacă avem curaj ca să ne riscăm sănătatea sau viața, sau dacă avem atâta credință și dragoste pe cât credem că avem! Desigur, dacă noi credem că suntem pierduţi, că suntem nevrednici pentru Harul Lui Dumnezeu, aceasta nu apare doar în cuvinte, ci, apare în ethosul nostrum, atunci când simţim că suntem ultimii din lume şi socotim că fiecare om este mai important decât noi, chiar dacă îl socotim necredincios. Atunci, trebuie să te micşorezi pe tine însuţi, iar acesta este simţământul care naşte adevărata dragoste. Iată, sutaşului îi pasă de sluga sa, îl caută cu nelinişte pe Domnul şi-L urmează şi-L roagă pe Domnul să-l tămăduiască! Toate merg împreună: credinţa, smerenia, rugăciunea şi dragostea, iar acesta este un singur amestec, o singură stare, un singur ethos şi o singură atitudine de viaţă. Credinţa, prin urmare, înseamnă încrederea în Dumnezeu, în Voia şi în Existenţa Lui, care depăşeşte acceptarea intelectuală a unui adevăr şi aduce o schimbare a conştiinţei libertăţii în inima omului. Uneori, în situații limită sau foarte sensibile, înțelegem că smerenia şi credința nu stau numai în minte sau numai în inimă, ci credința stă în manifestarea asumată a întregii noastre persoane, smerenia ne arată cum trebuie să reacționăm unitar, atât în relația cu Dumnezeu, cât și cu oamenii. Iar, când simţim că suntem ai Lui Dumnezeu, când suntem odihniţi şi liniştiţi sufleteşte, să cerem Mila Lui Dumnezeu, nu numai pentru noi, ci pentru fiecare semen de-al nostru, prieten sau pretins duşman, pentru fiecare păcătos, pentru fiecare necredincios, pentru că e foarte bine să înţelegem primii, că avem nevoie de milostivirea Lui Dumnezeu! Da, încrederea mea în Dumnezeu nu e doar o afirmație teologică, ruptă de viața mea, ci e o stare existențială în care trebuie să rezist la enorm de multe bucurii duhovnicești, dar și la multe lucruri neplăcute, pentru că încrederea mea în Dumnezeu și în binele care mă personalizează înseamnă în fiecare zi un examen de «bacalaureat», de maturitate! Numai dacă reziști, prin credință, în fața încercărilor de tot felul, atunci înțelegi ce har imens, ce rezervă imensă de bucurie, de răbdare, de înțelegere și de tărie duhovnicească este credința în Dumnezeu și lucrarea binelui, tocmai ca o dovadă că Dumnezeu înseamnă trăirea credinţei în «roua» sufletului smerit!
Profesor, Vasile GOGONEA
PS. În ziua de 2 iulie 2017, în Duminica a patra după Rusalii, Înaltpreasfinţitul Părinte dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, va săvârşi Sfânta Liturghie la slujba de resfinţire a Bisericii cu Hramul «Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel» din Parohia Scoarţa, Gorj, prilej cu care se va face şi sfinţirea monumentului din centrul comunei.
