Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu le cere oamenilor, mulţumire şi recunoştinţă!

În Duminica a 29-a după Rusalii, a celor zece leproşi (Sf.Ev.Luca 17, 12-19), Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie ne prezintă una dintre faptele minunate săvârşite de către Mântuitorul Hristos în lucrarea Sa de izbăvire din robia păcatului, deoarece Dumnezeu le cere mulţumire celor vindecaţi, ca şi tuturor oamenilor, şi recunoştinţă, numai din Iubire, mai ales că mulţumirile lor nu Îl fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci, oamenii sporesc în toate acestea, iar fireasca recunoştinţă nu-I adaugă Lui Dumnezeu, nici pace, nici bucurie, ci, lor înşişi, li se adaugă pacea inimii şi a sufletului, mai ales că Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, nici de rugăciunile noastre, dar, ni le cere, iar mulţumirea nu e altceva decât o rugăciune împlinitoare de sinceră şi smerită cântare a Slavei Tatălui Ceresc.

«Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne» (Luca 17, 13)
Aşadar, ni se relatează că atunci când Se îndrepta spre Ierusalim, străbătând satele şi oraşele din Galileea şi Samaria, însoţit de ucenici, în preajma unui sat, numit după tradiţie Eugannim, Iisus Hristos este întâmpinat de zece bărbaţi leproşi, care, ridicându-şi braţele pline de răni spre Fiul îndurărilor cereşti, strigă plini de durere: «Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne» (Luca 17, 13), mai ales că durerea celor zece oameni era neînchipuit de mare, fiind bolnavi de cea mai îngrozitoare formă a suferinţei omeneşti, de lepră, al cărui microb infectează pielea bolnavului, acoperă tot corpul de răni purulente, descompune ţesuturile, macină vasele şi desfigurează chipul până la epuizare totală. Alungaţi din sânul familiei şi din societate şi trimişi în locuri pustii, nelocuite, leproşii erau obligaţi ca la apropierea întâmplătoare a unei persoane, să strige: «Necuraţi, necuraţi!», ca nişte marginalizaţi, am zice noi azi, «morţi» între cei vii. Auzind leproşii de marea şi binefăcătoarea iubire de oameni a Domnului Iisus Hristos, o sfântă nădejde le-a aprins inima, când au aflat că Fiul lui Dumnezeu trece prin acele locuri şi au alergat cu înfrigurare spre Domnul, strigându-I de la distanţă, cu toată puterea sufletului lor: «Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne», iar, fără să rostească vreun cuvânt sau să facă vreun gest, ca în atâtea alte cazuri de suferinţă omenească, ci, numai prin simpla Sa Voinţă, Mântuitorul Hristos îi tămăduieşte pe loc de cumplita boală, spunându-le: “Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor” (Luca 17, 14), iar, ca la o poruncă atotbiruitoare, durerile dispar, rănile se închid, nici o urmă de lepră nu mai rămâne în trupurile celor zece vindecaţi, dintre care nouă erau iudei, iar unul era samarinean, dar, pe care suferinţa îi unise în nădejde şi rugăciune, într-o rugăciune caldă, plină de umilinţă şi de credinţă. În mod paradoxal şi greu de explicat, cei nouă iudei se răspândesc pe la casele lor, uitând să mulţumească, măcar cu un cuvânt, Dumnezeiescului Tămăduitor, singur samarineanul, omul străin şi pe jumătate păgân, se opreşte în culmea bucuriei, se reculege şi cu inima pătrunsă de cea mai sfântă recunoştinţă, se întoarce la Cerescul Doctor al sufletelor şi al trupurilor, mulţumindu-I cu umilinţă din adâncul sufletului, «slăvindu-L pe Dumnezeu cu glas mare şi căzând cu faţa la picioarele Lui» (Luca 17, 15-16). Deci, din cei zece, doar unul singur ştie că la ceas de bucurie trebuie să-I mulţumească Domnului, mai ales că la durere toţi au fost uniţi în rugăciunile de cerere, dar bucuria i-a despărţit pe unii de alţii şi ceea ce este mai trist, i-a îndepărtat pe cei nouă, chiar de Părintele Ceresc, pentru că ei nu au avut nici timpul necesar, nici dorinţa sufletească de a-şi arăta prin vorbe şi fapte, mulţumirea şi recunoştinţa. Este o dovadă că cei nouă leproşi s-au vindecat de lepra trupului, dar nu s-au vindecat şi de «lepra sufletului», care este nerecunoştinţa sau uitarea Celui ce le-a făcut bine!

“Așadar, Cuvântul Domnului a intrat în sufletul leproșilor și ei s-au vindecat de lepră!”
Cu prilejul oficierii Sfintei Liturghii, la citirea acestei Sfinte Evanghelii, Înaltpreasfinţitul Părinte dr. Irineu, Mitropolitul Olteniei, spunea astfel: “Așadar, Cuvântul Domnului a intrat în sufletul leproșilor și ei s-au vindecat de lepră! Le-a vindecat ascultarea, simțurile, s-au desfundat toate canalele sufletului, și deodată s-a revigorat și s-a reînnoit trupul! Deci, constatăm și noi că atunci când ascultăm Cuvântul Lui Dumnezeu, ne vindecăm de orice boală! Să credem în Cuvântul Lui Dumnezeu, care este mai tare decât orice altceva! Este viu și lucrător! Pentru că spune Apostolul Pavel: «Cuvântul Lui Dumnezeu este mai ascuțit decât sabia cu două tăișuri», pentru că El pătrunde până la despărțitura dintre trup și suflet, chiar până la despărțitura dintre spirit și suflet! Deci, Cuvântul Lui Dumnezeu le vindecă celor din Evanghelia Duminicii acesteia, neputința lor trupească. Dar, un lucru foarte important, scos în evidență de Sf. Apostol Luca, îl constituie recunoştinţa! Au plecat pe drum cei vindecați, nu știm cât au mers, dar cert este că n-au ajuns la preoți să se arate, că unul dintre ei, constatăm că s-a și vindecat! E important, în viața aceasta, să mulțumim, e important să fim cu multă recunoștință, dar e foarte important pentru noi, să-I mulțumim Lui Dumnezeu! Cel care mulțumește se arată cu adevărat recunoscător. Cel care mulțumește are un suflet credincios și este plin de puterea Lui Dumnezeu”, ne arată Mitropolitul Olteniei!

“Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit”
Privită cu multă luare aminte, Evanghelia Duminicii a 29-a după Rusalii este şi una mustrătoare pentru cei lipsiţi de recunoştinţă, mai ales că a venit Hristos în iesle, a venit binevoitor, a venit smerit şi n-am fost recunoscători pentru pogorârea Lui, pentru deşertarea Lui de slavă. Întotdeauna, să fim recunoscători pentru binefacerile date de Dumnezeu, dar şi pentru cele rele pe care le-a permis Dumnezeu asupra noastră, pentru că şi acestea ne sunt de folos. Uneori avem pagube, avem pierderi, uneori ne mor părinţii, fraţii, rudele apropiate, ne mor animalele, uneori vine apa peste noi, alteori se dărâmă munţii peste noi, alunecă satele, dar, să vedem în toate acestea păcatele noastre, chiar să fim recunoscători şi pentru acestea, pentru că nu ştim ce a rânduit Dumnezeu pentru noi! Vedem că Pilda se încheie prin cuvântul spus de Domnul samarineanului mulţumitor, când i-a zis: “Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit”, pentru ca noi să înţelegem, cât de mare este smerenia și blândeţea Mântuitorului, când Se bucură să cheme pe oameni la împreună-lucrarea cu Sine, vrând, prin aceasta, să ridice neamul omenesc cel căzut şi înjosit, mai presus de mândria şi deşertăciunea omenească, mai ales că El vrea să-Şi împartă vrednicia cu alţii. Câtă mărinimie în cuvintele acestea şi câtă învăţătură pentru noi toţi, ca o mustrare adresată mândriei omeneşti! Să se apropie şi să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Iubitor de oameni, tot neamul omenesc, cel care, în orbirea lui întunecoasă şi mediocră, se împăunează cu tot binele, cu toată ştiinţa, cu toată izbânda, ascunzând şi uitând uriaşa parte a Lui Dumnezeu în toate cele făptuite. Să ne apropiem şi să învăţăm, cât ne ajută mintea, modul cum Dumnezeu nu acoperă nici un grăunte de merit omenesc în uriaşa încărcătură a vredniciei Sale, ci, dimpotrivă, tăinuieşte partea Sa, arătând-o pe cea a omului. Măcar, de ne-am da noi, creştinii, seama, de mulţimea şi felurimea bolilor de care ne vindecă în fiecare zi Hristos Domnul, degrabă ne-am întoarce alegând către El, i-am cădea în genunchi şi I-am adresa mulţumiri din clipa aceea şi până în ceasul morţii, ceas care nu este departe de niciunul dintre noi, mai ales că, din păcate, istoria se repetă de multe ori, ca şi astăzi, când unii de altă credinţă au mintea mai deschisă şi inima mai mulţumitoare faţă de Dumnezeu, decât mulţi creştini. Căci, pentru adevăratul creştin, recunoştinţa este o datorie şi el trebuie să-şi împlinească această datorie cu toată căldura sufletului său. Sfânta noastră Biserică, în toate cântările şi doxologiile ei liturgice, cu toţi psalmii şi Te-Deum-ul său, dă Slavă şi mulţumire, mai presus de toate, Domnului şi Mântuitorului Hristos, a cărui dumnezeiască viaţă încununată de jertfa de pe Golgota a fost o permanentă şi cea mai desăvârşită şi bineplăcută euharistie sau mulţumire ce s-a adus vreodată Tatălui Ceresc.
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here