Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne arată prin Crucea Sa jertfelnică, Iubirea de obşte pe care le-o poartă oamenilor

În Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci (Ap. Galateni 2, 16-20; Ev. Marcu 8, 34-38 şi 9,1 (Luarea Crucii şi urmarea Lui Hristos), a fost rânduită să se citească Sfânta şi Dumnezeuasca Evanghelie ce are ca temă urmarea lui Hristos, iar prima lucrare în urmarea Domnului nostru Iisus Hristos sau în cultivarea comuniunii de viaţă cu El este lepădarea de sine, a doua este asumarea sau luarea crucii, iar a treia este împlinirea voii Lui Hristos în viaţa omului, ceea ce înseamnă că pentru a înţelege îndeajuns de mult discursul Mântuitorului Hristos din Evanghelie, trebuie să-l integrăm în contextul primei vestiri a Patimilor, când, pentru prima dată, Mântuitorul Hristos le spune ucenicilor Săi că va pătimi, că va fi dat în mâinile bătrânilor, ale fariseilor şi ale cărturarilor, va fi torturat şi în cele din urmă, va fi răstignit, iar la auzul acestor vestiri neliniştitoare, Apostolii, prin Sfântul Apostol Petru, reacţionează foarte omeneşte: «Şi luându-L Petru de-o parte, a început să-L dojenească», aşa cum ne sune Sfântul Ev. Marcu (8,32), însă, reacţia Mântuitorului Hristos este directă şi foarte aspră, deoarece sancţionează tocmai percepţia omenească şi lumească a lucrurilor, mai ales că nouă, celor pătrunşi de cele lumeşti, ni se pare firesc faptul că atunci când cineva prinde de veste că riscă să pătimească, să sufere sau să moară, face tot posibilul să evite pericolul, pe când Mântuitorul Hristos caracterizează această logică omenească drept satanică: «Dar El, Întorcându-Se şi uitându-Se la ucenicii Săi, a certat pe Petru şi i-a zis: “Mergi înapoia mea, satano!
Căci tu, nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci, cele ale oamenilor!”» (Marcu 8,33), deci, percepţia ta, înţelegerea în urma căreia tu ai reacţionat la vestirea patimilor, nu este una dumnezeiască, în final, aceasta însemnând că Hristos nu a venit pe pământ, pentru a I se sluji, pentru a ne stăpâni, ci, pentru a ne arăta iubirea Sa jertfelnică, pentru a ne arăta că ne iubeşte atât de mult, încât pentru noi se lasă răstignit.

«Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta; biruință binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește și cu Crucea Ta păzește poporul Tău» (Troparul Sfintei Cruci)
Astăzi, 14 septembrie, prăznuim Înălţarea Sfintei şi de viaţă dătătoarei Cruci pe care Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a pătimit pentru mântuirea noastră, pentru că este şi va rămâne semnul sfânt al izbăvirii noastre din osânda păcatului, semnul biruinţei asupra morţii, sfinţită fiind prin nepreţuitul sânge care s-a prelins pe dânsa din mâinile şi picioarele Dumnezeului străpuns cu piroane şi împuns cu suliţa. Un fapt de sporire a evlaviei către Sfânta Cruce, fără de asemănare, a fost descoperirea la Ierusalim, a lemnului Crucii, pe care a fost răstignit, pentru noi, Hristos Domnul, când, se ştie că, ajuns singur stăpânitor peste toată împărăţia romanilor, marele Împărat Constantin, a trimis pe maica sa, Sfânta Elena, în Ţara Sfântă, spre cercetarea şi înnoirea Sfintelor Locuri şi spre căutarea lemnului Crucii Domnului. Pe când se săpa pământul pentru temeliile marii biserici a Învierii Domnului, prin dumnezeiasca purtare de grijă s-au aflat, nu departe de Sfântul Mormânt, trei cruci, adică, a fost Crucea Lui Hristos şi cele două cruci pe care au pătimit tâlharii. Deci, neştiind împărăteasa şi întrebându-se care să fi fost Crucea Domnului, s-a arătat prin minunea care s-a făcut cu o fecioară moartă ce o duceau la îngropare, că a înviat-o cu puterea Crucii lui Hristos, iar celelalte cruci nu au arătat nici un semn de minune. Şi s-a închinat împărăteasa, Crucii lui Hristos şi a sărutat-o şi, împreună cu ea, tot poporul. Şi, neîncăpând tot poporul să se închine, s-a rugat mulţimea ca măcar să o vadă şi să fie binecuvântată. A fost descoperirea aceasta a Crucii Domnului, ca o zguduire a întregii creştinătăţi şi, de atunci, a început a se prăznui în fiecare an Înălţarea Cinstitei Cruci, la 14 septembrie. Se ştie foarte bine, că de la Ierusalim, din locul Pătimirii Domnului, Sfânta Cruce a atins cu lemnul ei, purtat prin diferite locuri şi împărţit apoi în bucăţi mici, toate laturile creştinătăţii, fiindcă braţele ei ocrotitoare s-au întins de-a lungul anilor, atât de mult, încât au umbrit ca nişte aripi uriaşe întreg pământul, ocrotindu-l de puterile rele ale văzduhului. Din înălţimea cerului, crucea luminoasă, care s-a arătat împăratului Constantin la vreme de cumpănă, s-a arătat mai pe urmă tuturor acelora care au nădăjduit în puterea ei şi s-au însemnat cu semnul ei sfânt, iar, ca şi sfântul împărat, şi aceştia au biruit în lupta grea a vieţii. De aceea, Sfânta Cruce s-a înălţat de atunci pretutindeni unde s-a auzit cuvântul Evangheliei Lui Iisus, la răscruce de drumuri, ca un semn al Celui ce a spus despre Sine: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan XIV, 6), dar, o aflăm şi în cimitire, la căpătâiul morţilor, ca o chezăşie că cei morţi întru Hristos vor învia ca şi El, pentru viaţa cea veşnică, o vedem pe sfintele altare şi pe turlele bisericilor, înălţându-se în văzduh, ca o năzuinţă a sunetelor noastre către cer.

“Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”
În Evanghelia Duminicii după Înălţarea Sfintei Cruci, constatăm că se confruntă logica dumnezeiască şi calea dumnezeiască, pe de o parte, cu logica omenească şi calea omenească, pe de altă parte, deoarece în concepţia şi în mentalitatea noastră omenească, mai ales a omului de astăzi, logic se consideră, ca o persoană să se conserve pe sine, să se asigure pe sine, să se îngrijească de sine, să se promoveze pe sine, să facă totul pentru sine, dar, Sfânta Evanghelie ne cere contrariul: să ne lepădăm de noi înşine! Pentru că Mântuitorul Hristos ne spune: “Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”, iar, ca să înţelegem lucrul acesta, trebuie să ieşim din autonomia existenţei noastre omeneşti, să luăm în calcul prezenţa şi existenţa Lui Dumnezeu şi, ]n plus, trebuie să vedem ceea ce reprezintă Dumnezeu înainte de această lume sau după această lume şi ceea ce reprezintă existenţa dincolo de limitele care ne sunt nouă accesibile, dincolo de lumea aceasta frumoasă, de trupul nostru frumos, de sufletul nostru frumos, de lumea din jurul nostru! Întotdeauna, în Biserică, toate persoanele şi lucrurile se sfinţesc cu ajutorul Crucii, toţi credincioşii îşi fac semnul Crucii, cerând puterea de a se purta curat faţă de lume, îşi mărturisesc, de asemenea, dorinţa de a se înălţa prin har şi nevoinţă, de a-L slăvi pe Dumnezeu prin toate faptele şi suferinţele lor din lume, şi chiar prin moarte. Prin Cruce se sfinţeşte apa cu care se stropesc oamenii, hrana, casele, animalele, câmpurile cu roade şi toate darurile închinate lui Dumnezeu. Crucea le sfinţeşte pe toate, făcându-le transparente pentru Dumnezeu şi consacrându-le Lui, fiindcă Dumnezeu ne arată, prin Crucea sa jerfelnică, Iubirea de obşte pe care le-o poartă oamenilor. E bine să se reţină faptul că roada cea bună, nu este lucrarea pretinsă merituoasă sau lucrările harului irezistibil, aşa cum franco-latinii cugetă, ci, iubirea celor care se află în “theosis”, iubire care nu caută folosul său propriu ci este răstignită pentru aproapele, precum Hristos S-a răstignit pentru noi. Deci, faptele bune, nu sunt suficiente prin ele însele ca să-l pregătească pe om să-L vadă pe Dumnezeu ca lumină, faptele bune sunt despărţite de har, sunt frunzele unui smochin uscat care nu aduce ca rod iubirea îndumnezeirii în Hristos, ele sunt un drum greşit care nu duce la întâmpinarea luminii dumnezeieştii slave şi a dumnezeieştii Împărăţii, ci duce la starea celor cinci fecioare nebune, la cea a smochinului uscat. Cu certitudine, oricine reuşeşte să se curăţească pe sine de patimi şi să se libereze de lucrările demonice prin Taina Crucii şi a Învierii, împlinind prin “theosis” luminarea Botezului şi devenind prieten al lui Dumnezeu, este un teolog şi un părinte duhovnicesc, de vreme ce este călăuzit de Duhul Adevărului, Mângâietorul, mai ales că îndumnezeirea prin Taina Crucii sau vederea dumnezeieştii Slave şi Împărăţii, este izvorul şi temelia faptului că Dumnezeu ne arată, prin Crucea Sa jertfelnică, Iubirea de obşte pe care le-o poartă oamenilor.
Profesor, Vasile GOGONEA

PS În Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci, în data de 16 septembrie 2018, Înaltpreasfinţitul Părinte dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, va oficia Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi slujba de resfinţire a Bisericii cu Hramul «Sf. Ier. Nicolae» din Parohia Jupâneşti, filia Pârâu-Boia, comuna Jupâneşti, judeţul Gorj.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here