În Duminica a 26-a după Rusalii, prima a Postului Naşterii Domnului, a fost rânduită să se citească din Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie despre Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina (Ap. Efeseni 5, 8-19; Sf. Ev. Luca, 12, 16-21), iar în acest caz avem profilul omului care şi-a pierdut luciditatea, chipul bogatului lacom, nemulţumitor şi nemilostiv, adică, orice om ajuns într-o stare de robie a sufletului său, printr-un ataşament exclusiv la bunurile materiale limitate şi trecătoare din lumea aceasta, insul care uită că tot ceea ce are îi este dat pentru scurtă vreme în vederea unei drepte administrări şi nu spre desfătarea josnică a trupului în detrimentul sufletului, crezând că toate sunt ale lui pentru totdeauna, fără să se gândească la cei săraci şi flămânzi, fiindcă uită că fiecare clipă îl apropie de moarte, acea «răsplată» a păcatului care nu iartă nici pe bogat, nici pe sărac, nici pe tânăr, nici pe bătrân, păcătosul nevolnic socotind acum că toate i se cuvin a le stăpâni şi a le folosi pentru că le-a creat el, nicidecum Dumnezeu Creatorul, Cel Care ne învaţă că bogăţia înseamnă virtuţi care întăresc în sufletul nostru credinţa !
“Nebune, în această noapte, vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit, ale cui vor fi?”
În parabola primei Duminici din Postul Naşterii Domnului este vorba despre un om bogat, proprietar al unor terenuri întinse, care constată cu bucurie că a fost un an îmbelşugat, că ploile au făcut să rodească ţarina lui mai mult decât în alţi ani, dar, în mod paradoxal, omul uită de unde vin toate ploile şi vântul, chiar seceta, oprindu-se doar la partea vizibilă a lucrurilor, fără să desluşească şi cauza adevărată, nici urmarea acestei situaţii în plan spiritual. Grija lui unică priveşte doar modul cum să-şi păstreze recolta cât mai bine, dar, dacă ar fi căutat în jurul lui, ar fi văzut oameni săraci care aveau nevoie, de mâncare şi care s-ar fi rugat lui Dumnezeu pentru el, dacă le-o dădea. Dacă ar fi cugetat la viaţa aceasta trecătoare, ar fi înţeles că bucuriile materiei sunt scurte, că omul este mai presus de toate un suflet. Dacă ar fi privit la anii anteriori, ar fi înţeles că belşugul de acum vine de la Dumnezeu şi nu de la priceperea lui, ceea ce l-ar fi determinat să folosească averea spre Slava Lui Dumnezeu şi propria lui mântuire. Însă, bogatul nostru, orbit de bucuria averii, de belşugul de grâne, uită toate acestea şi-şi spune, cuprins de frigurile avuţiei: «Aceasta voi face: voi strica jitniţele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele. Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te» (Luca 12, 18-19). În felul acesta, planul bogatului mergea înainte şi uita că toate sunt în mâna lui Dumnezeu, iar Mântuitorul, spunând această parabolă a bogatului căruia i-a rodit ţarina, chiar în auzul mulţimii, ştia că erau acolo săraci şi bogaţi, dar, Iisus Hristos nu voia să-i jignească pe bogaţii care-L ascultau, ci dorea să-i facă să înţeleagă efemeritatea acestei vieţi şi a bogăţiei materiale. Pe de altă parte, nu voia să-i exalte pe săraci, căci sărăcia în sine, fără slăvirea lui Dumnezeu, nu înseamnă nimic. El voia să-i facă să înţeleagă pe aceşti săraci că starea lor, dacă o încredinţau lui Dumnezeu, era o cale de mântuire mai uşoară decât a bogatului. Dacă ei se simţeau nefericiţi sau în nesiguranţă în ceea ce priveşte ziua de mâine, trebuiau să înţeleagă, din ceea ce Iisus le spunea, că nici bogaţii nu aveau un spaţiu de siguranţă mare, fiind şi ei supuşi pierderii averii prin secetă sau alte calamităţi, fiind şi ei pândiţi de moarte în fiecare clipă. Acesta este şi motivul principal pentru care Mântuitorul Hristos îşi încheie parabola cu următoarea dojană adresată bogatului: “Nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit, ale cui vor fi?” (Luca 12,20). Acestea toate ne amintesc de cuvintele Părintelui Constantin Galeriu, care spunea: «Să te îmbogăţeşti în Dumnezeu, acesta este ultimul cuvânt al Evangheliei. Bogăţia omului este conştiinţa lui după chipul Lui Dumnezeu şi darurile, virtuţile dumnezeieşti: credinţa, nădejdea, bunătatea, dreptatea, pacea, îndelunga-răbdare, înţelepciunea, înfrânarea poftelor, stăpânirea de sine, curajul, bărbăţia», toate însemnând virtuţi care întăresc în sufletul nostru credinţa.
«Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te»
Aşadar, în efemeritatea vieţii noatre pe acest pământ, cu greu putem desluşi locul unde ne-am putea mântui, mai ales că viaţa se cuvine trăită ca o măiestrită îmbinare a vieţii trupeşti şi a celei sufleteşti, când viaţa pământească este vremea semănatului (Mt. 13, 24), a întrecerii (I Cor. 9, 24), a lucrătorilor merituoşi în via Domnului (Mt. 20, 1), a sporirii talanţilor (Mt. 25, 14), de aceea, conştienţi că fiecare clipă din această vreme este preţioasă (Gal. 6, 10; Col. 4, 5), suntem chemaţi să ne exercităm şi valorificăm însuşirile sau aptitudinile primite de la Dumnezeu. Pe arena vieţii prezente, prin conlucrare cu harul divin, creştinul poate creşte până «la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos» (Efes. 4, 13), convinşi fiind că viaţa este un dar sacru făcut nouă de Dumnezeu, un dar pe care Dumnezeu ni-l poate cere înapoi oricând şi de aceea, trebuie trăită frumos, împodobită cu florile virtuţilor, desprinsă din Legea Domnului. În felul acesta, omul se comportă la înălţimea demnităţii sale de chip al Lui Dumnezeu, conştient că are o singură viaţă de trăit pe pământ, din care trebuie să facă antecamera vieţii veşnice. Prin urmare, viaţa prezentă, ca un bun fără seamăn dăruit de Dumnezeu, trebuie considerată şi folosită ca timpul necesar de pregătire pentru viaţa cea veşnică. Şi chiar dacă am avea zece vieţi de trăit, am putea cheltui una dintre ele în a o petrece frumos sau numai în a face bani. Nu-i nimic rău în a face bani sau a avea petreceri frumoase, dar când o persoană îşi petrece întreaga viaţă făcând numai aceste lucruri şi nu are timp pentru Dumnezeu, pentru frecventarea bisericii, pentru rugăciune, pentru familie, atunci este cât se poate de rău şi de dăunător pentru suflet. Noi avem numai o viaţă de trăit, aşa încât trebuie să avem grijă de felul cum o petrecem. Într-o zi, va trebui să apărem în faţa Lui Dumnezeu şi să-I spunem exact ceea ce am făcut cu singura viaţă pe care ne-a dăruit-o cu marea Sa Bunătate. În această privinţă, să luăm aminte că lucrul cel mai preţios pe lume este de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, iar sufletul care L-a cunoscut pe Dumnezeu trebuie, în toate, să se predea Voii Lui Dumnezeu! Când harul e cu noi, el întăreşte mintea noastră, dar, când îl pierdem, atunci se descoperă slăbiciunea noastră. Uneori pretindem că suntem creştini, dar nu-i adevărat întru totul, atâta vreme cât nu ne-am schimbat desăvârşit, atâta vreme cât Hristos nu trăieşte în inima noastră.
«Doamne, învredniceşte-mă să stric tot ce e rău în hambarul inimii mele; să-l golesc, să-l curăţ şi să-l fac vrednic a primi bunătăţile Tale»
Oare, cine dintre noi nu se regăseşte măcar parţial în bogatul căruia îi rodeşte ţarina? Cine nu-şi face planuri pentru o vreme nedefinită, pentru că viaţa noastră şi firea omenească este una care se proiectează în viitor. Greşeala începe acolo unde uităm de neputinţele noastre şi de dependenţa noastră faţă de divinitate şi zicem: voi merge, voi face, voi vinde şi voi cumpăra, fără a spune, dacă vrea Dumnezeu. De asemenea, greşeala începe atunci când nu implicăm în planurile noastre de viitor şi milostenia faţă de aproapele nostru. Această absolutizare a vieţii prezente şi această trufie demonică aduc nenorocirea în lume, aduc stăpânirile tiranice, crimele, oprimările şi distrugerea semenilor noştri. Dezechilibrele lumii de astăzi, sub toate aspectele, îşi au începutul tocmai în această cumplită lipsă a Lui Dumnezeu, când unii oameni îşi doresc să trăiască făcând abstracţie de Dumnezeu şi de lucrarea Sa în lume şi nu înţeleg că această năzuinţă creează o sfâşiere în viaţa lor şi în solidaritatea comunităţilor umane. În vremea noastră, fiecare caută proeminenţă în sfera cetăţii, indiferent de domeniul său. Nădejdea noastră caută să se ancoreze pentru mulţi ani, dar nu pentru veşnicie, încetând a mai fi plină de nemurire, ca şi nădejdea drepţilor odinioară. Vâltoarea este puternică, iar atunci când ni se cere răspuns, de cele mai multe ori dăm vina pe alţii, căutând cu înfrigurare să ne asigurăm existenţa, iar în timp ce unele «hambare» se strică şi se măresc, sufletele se închid şi se întunecă, neavând lumina lui Dumnezeu şi dragostea pentru ceilalţi. Ne lipseşte, adeseori, simţirea celorlalţi, intuirea şi grija pentru problemele lor. Nu ne lipsesc cuvintele, nici exemplele, ci o lucrare mai hotărâtă şi sinceră. Acelaşi minunat şi inegalabil Părinte Constantin Galeriu spunea: «Doamne, învredniceşte-mă să stric tot ce e rău în hambarul inimii mele; să-l golesc, să-l curăţ şi să-l fac vrednic a primi bunătăţile Tale, pe care să le împart şi cu cei care suferă. Aşa, Doamne, dă-mi să umplu jitniţa făpturii mele, inima mea!». De fapt, cu cât suntem mai aproape de Dumnezeu, cu atât vom fi mai aproape şi de semenii noştri, iar pe cât ne depărtăm de Dumnezeu, pe atât ne depărtăm şi de ei. Poate că mulţi creştini se aseamănă cu bogatul din Sfânta Evanghelie, care a zis sufletului său: «Suflete, ai multe bunătăţi, strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te acum, mănâncă, bea şi te veseleşte» (Lc. 12, 19), de aceea, pe drept cuvânt a fost numit «nebun», pentru că omul, chiar sătul fiind, chiar sănătos şi renumit fiind, nu are pace dacă este păcătos. El se zbuciumă, fiindcă păcatul aduce cu sine mustrarea de conştiinţă, care roade necontenit în adâncul sufletului omenesc asemeni unui vierme mistuitor ce începe să roadă încă de aici, de pe pământ (Mc. 9, 44, 46, 48). Nu poate să fie fără temei cuvântul cel dumnezeiesc: «Cel nelegiuit fuge fără ca nimeni să-l urmărească» (Pilde 28, 1), pentru că Sfânta Biserică ne învaţă să trăim ca nişte slujitori care aşteaptă pe Stăpânul lor, nu ca bogatul din Evanghelie, pe care-l surprinde moartea nepregătit. Ortodoxia priveşte cu încredere şi optimism, însă şi cu gravitate dăruită, fiecare clipă a vieţii prezente, preţuind-o ca pe o şansă divină a răscumpărării păcatului, ca timp al ridicării, ca o şansă de rodire şi valorificare a darurilor primite de la Dumnezeu. Clipa minunată poate răscumpăra timpul pierdut, când se restabileşte în ea comuniunea cu Dumnezeu, sau poate pierde un timp bun, când în ea se săvârşeşte prin păcat, prin ruperea comuniunii cu Dumnezeu.
Profesor, Vasile GOGONEA
