În Duminica a 19-a după Rusalii se va citi la Sfânta Evanghelie «Predica de pe Munte» sau Iubirea vrăjmaşilor, Sf. Ev. Matei (3 capitole, de la 5 la 7; la Sfântul Luca, o jumătate de capitol: 6, 20 49), o minunată pledoarie pentru ceea ce am putea numi «declaraţia de dragoste» sfântă şi negrăit sfinţitoare pe care Mântuitorul Iisus Hristos ne-o face fiecăruia dintre noi, învăţându-ne ce înseamnă esenţa nemuririi!
Sărbătoarea împărătească «Acoperământul Maicii Domnului»
Mâine, în prima zi a lunii octombrie, vom avea Sărbătoarea împărătească «Acoperământul Maicii Domnului», rânduită de către Biserica noastră dreptmăritoare în amintirea arătării Maicii Domnului în Biserica din Vlaherne, pe 1 octombrie 911, când se făcea priveghere pentru salvarea cetăţii care era asediată de păgâni. Astfel, la ora patru dimineaţa, Maica Domnului S-a arătat înaintea mulţimii disperate, stând în văzduh şi rugându-se cu lacrimi pentru salvarea cetăţii. Sfânta Fecioară şi-a întins veşmântul, omoforul Său sfinţit asupra poporului şi a Oraşului Constantinopol, continuând a se ruga către Iubitul Său Fiu, Iisus Hristos, pentru ocrotirea oamenilor. Acesta este evenimentul pe care îl prăznuieşte Biserica de mai bine de o mie de ani, iar prin biserică, noi toţi, spre a ne aminti că în nevoinţă şi rugăciune, putem primi şi noi neîncetatul ajutor prin mijlocirea de taină a Maicii Domnului.
“Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”
Ca să trecem la Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia, să luăm aminte, la citirea Evangheliei, la mesajul pe care îl transmite Bunul Dumnezeu, în speranţa că aşa vom face fiecare dintre noi, pentru a înţelege cu adâncă desluşire ceea ce ne spune Sfântul Evanghelist Luca în capitolul 6, versetele 31-36, când ne redă Cuvântul Domnului, tocmai pentru a realiza faptul că Dumnezeu ne învaţă prin Iubirea cea Sfântă esenţa nemuririi: “Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Căci şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi cu împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv”, pentru a ilustra o temă foarte delicată, din multe puncte de vedere, mai ales că noi, păcătoşii, de-abia dacă reuşim, şi nu întotdeauna, să-i iubim pe cei apropiaţi, pe cei care ne iubesc, care ne vor binele, care ne ajută, care ne susţin, fără a avea curajul să mărturisim cu adevărat că suntem recunoscători celor care nu ne fac bine! Dumnezeu nu ne cere imposibilul şi pentru aceasta ne-a dat o pildă prin Însuşi Fiul Său, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru a conştientiza cum se cuvine expresia emblematică şi de mare profunzime dumnezeiască: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, mai ales că înainte de toate, trebuie spus limpede că această poruncă a lui Hristos este cea mai grea dintre toate şi poate părea, din multe puncte de vedere, imposibil de împlinit. Dar, înainte de a încerca să-i desluşim înţelesul adânc – lucru deloc lesne – se cuvine să-l integrăm în contextul Pericopei Evanghelice care face parte din ceea ce se numeşte «Predica de pe Munte», dar care constituie, de fapt, Cuvântul de început pe care-l rosteşte Mântuitorul Hristos în Galileea, mergând către misiunea Sa. Aşadar, Fiul Domnului, după porunca Tatălui Său, iese din tăcerea Sa la vârsta de 30 de ani şi merge mai întâi la Ioan pentru a fi botezat, şi astfel, arătat ca Mesia. În Calea sa este ispitit de satana, pe care îl biruie, ca om. Se întoarce apoi la Nazaret, unde nu este primit ca Mesia, motiv pentru care pleacă să se aşeze definitiv la Capernaum, la nord de marea Galileii. Aici, Îşi cheamă ucenicii care vor deveni Sfinţii Apostoli şi începe să predice şi să vindece. Curând devine vestit prin minunile Sale, iar din clipa în care există un auditoriu, adică poporul, pentru a-L asculta, Domnul îşi rosteşte cuvântul «program» sau cuvântul Său de început. Pentru aceasta, urcă pe un munte cu ucenicii Săi şi înconjurat de mulţimile care Îl urmează, ceea ce are deja în sine un înţeles duhovnicesc: îi înalţă pe oameni către Dumnezeu. Ajuns în vârful muntelui, Se aşează El, cosmosul fiind «trupul» lui Dumnezeu, Hristos este Cuvântul Tatălui, Dascălul dumnezeiesc, Învăţătorul, înconjurat de ucenicii Săi şi de mulţimea de oameni.
“Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”
Ca să conchidem, acest Cuvânt al Domnului este extrem de lung, pentru că durează aproape o zi 
întreagă, poate şi greu de înţeles, deoarece conţine întreaga învăţătură creştină. Dar, trebuie să reţinem că nu este vorba despre un cod moral: este vorba de o învăţătură pur duhovnicească, o iniţiere care are drept scop să ne facă desăvârşiţi, aşa cum Dumnezeu este desăvârşit. Mai exact, e vorba despre Legea cea nouă, ştiindu-se că Legea veche, conţinută în cele zece porunci, avea drept scop să-i facă pe oameni mai puţin răi, după cum spune Sfântul Apostol Pavel. Însă, Legea cea nouă, cea a Fericirilor, are drept scop să-i aducă pe oameni la asemănarea cu Dumnezeu, adică la sfinţenie. Din toate acestea, noi trebuie să reţinem că vrăjmaşii cei mai periculoşi nu sunt ai noştri, personali, ci ai Bisericii, ai neamului, ai familiei noastre, sunt vrăjmaşii care periclitează viitorul copiilor noştri, iar pe aceştia nu-i cunoaştem întotdeauna, dar le simţim prezenţa, mai ales când sunt «înrolaţi în cete», să zicem aşa, mafioţi, când subminează integritatea persoanei sau chiar economia ţării, subminează moralitatea ţării, subminează credinţa noastră ortodoxă, pentru că «lucrează» subteran sau «la negru», dar asiduu, iar aceştia sunt cu adevărat vrăjmaşii care trebuie să ne preocupe. Desigur, ne punem întrebarea: trebuie să-i iubim şi pe aceştia? Pentru că o să întrebe cineva, cum să-i iubesc pe cei care îmi subminează ţara, neamul, biserica şi credinţa, familia? Cum să-i iubesc? Îi iubesc pentru că altfel nu urmez pilda Mântuitorului, dar cum îi iubesc, asta e problema! Adică, iubiţi creştini, chiar dacă suntem porniţi să facem dreptate, s-o căutăm, dar de îndată s-o şi sacrificăm ca să facem loc milei, acelei dragoste care merge până la iubirea de vrăjmaşi. Pentru că ne spune Mântuitorul: “Fiţi milostivi precum şi Tatăl vostru este milostiv”, iar prin aceasta, Mântuitorul stabileşte că raporturile dintre oameni trebuie să fie cârmuite nu numai de dreptate, ci şi de îngăduinţă, care poate înlătura cu totul neînţelegerile dintre ei. De ce spunem că e bine aceasta? Pentru că legile omeneşti, nefiind desăvârşite, ele pot face şi jertfe de prisos. Nu se cade să întemeiem dreptul întru totul pe ele, ci să le îndulcim prin milă. Pentru a înlătura asemenea greşeli, Mântuitorul ne-a învăţat să fim întotdeauna «milostivi», adică, îngăduitori, iertători cu cei ce ajungem în dispută şi cât mai miloşi cu neputinţele firii omeneşti. Poate de multe ori, dacă nu chiar întotdeauna, vrăjmăşia ţine de condiţia noastră umană, pentru că este alimentată de Vrăjmaşul cel dintâi, Diavolul. Pentru că Domnul a spus: “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”, iar, la urma urmelor, dacă vrem ca oamenii să nu ne fie duşmani, să nu le fim nici noi lor. Dacă e adevărat faptul că oricine pe lumea aceasta are duşmani, atunci, de bună seamă că şi noi suntem duşmanul cuiva! Dar, cum să-ţi fie omul prieten, dacă tu îi eşti duşman? Smulge, aşadar, rădăcina duşmăniei din inima ta, şi abia după aceea numără-ţi duşmanii. Cu cât mai desăvârşit ai să-ţi smulgi din inimă rădăcina cea rea şi toate vlăstarele care puiesc dintrînsa, cu atât mai puţini duşmani au să-ţi iasă în cale şi îi pui la socoteală! Dacă vrei, deci, ca oamenii să-ţi fie prieteni, încetează ca tu a le fii lor duşman, fă-te tu mai întâi prietenul lor! De îndată ce le vei fi semenilor tăi prieten, numărul duşmanilor tăi va scădea şi chiar va dispărea cu totul.
“Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv”
Dar nu acesta e câştigul cel mai mare, ci doar Iubirea care te învaţă esenţa nemuririi, iar în felul acesta, ţi-L faci Prieten pe Însuşi Dumnezeu. E lucrul cel mai de seamă pentru mântuirea ta, ca să nu fii duşmanul nimănui, şi nici să nu ai vreun duşman. Dacă îi eşti cuiva duşman, lucrul acesta împiedică şi mântuirea ta, şi pe a lui, iar dacă eşti altora prieten, atunci până şi duşmanii tăi îţi vor ajuta, vrând-nevrând, să te mântuieşti. De aceea, porunca Lui Hristos de a face noi oamenilor ceea ce voim să ne facă şi ei nouă este atât de firească, atât de neîndoielnic bună, încât e de mirare şi e o ruşine că ea nu este obişnuinţă de zi cu zi a vieţii noastre. Nimeni pe lume nu vrea să i se facă rău, dar, să nu facă nici el rău altora! Oricine vrea să i se facă bine, să facă şi el bine altora! Orice om vrea să fie iertat când greşeşte, să ierte şi el pe alţii! Fiecare vrea să-şi împărtăşească durerile şi bucuriile cu alţii, deci, să se întristeze şi el de durerile altora, să se bucure şi el de bucuriile altora! Omul vrea ca alţii să vorbească bine despre el, să-l cinstească, să-l hrănească dacă e flămând, să-l cerceteze dacă e bolnav şi să-l apere dacă e prigonit, atunci se cade ca să facă şi el altora toate acestea. A ne cere drepturile noastre în aşa fel încât să fie împăcate cu drepturile altora este o «lecţie» de învăţătură care, pornind de la Evanghelie, a înrâurit lumea şi a schimbat chiar legile omeneşti, făcându-le mai blânde şi mai îngăduitoare, tocmai pentru a înţelege că Dumnezeu ne învaţă prin Iubirea cea sfântă esenţa nemuririi! Mijlocul de a înfăptui o vieţuire între oameni, nu este doar dreptatea singură, ci, dreptatea covârşită de dragoste şi milă, iar ceea ce a făcut şi face Dumnezeu cu noi, iertându-ne şi îngăduindu-ne, deşi ar fi drept să ne piardă, trebuie să facem şi noi cu cei lângă care vieţuim pe pământ, iertând, îngăduind şi făcând binele şi nimic nădăjduind ca o răsplată a faptei noastre. În acest fel, putem spune că iubirea de vrăjmaşi nu este împotriva firii, ci, dimpotrivă, o însuşire superioară a cuiva, ea având şi o mare valoare socială. Dacă am aplica, atât cât ne este omeneşte posibil, această poruncă a Mântuitorului Iisus Hristos, relaţiile dintre noi, dintre oameni şi popoare s-ar schimba fundamental şi poate că noi înşine am fi mai buni!
Profesor, Vasile GOGONEA
