Prin bunăvoinţa şi mila Lui Dumnezeu, astăzi îi prăznuim pe Sfinţii Petru şi Pavel, numiţi şi «căpeteniile Apostolilor», iar în Duminica a 5-a după Rusalii, avem Pericopa Evanghelică ce ne istoriseşte despre o altă minune a Mântuitorului Iisus Hristos, anume, «Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei (Ap. Romani 10, 1-10; Ev. Matei 8, 28-34; 9,1), pentru ca din toate aceste sărbători liturgice să putem înţelege că Dumnezeu ne porunceşte întotdeauna să fim smeriţi în rugăciune şi să alungăm cât mai departe de sufletul nostru demonul păcatului, pentru a ne primeni întrutotul viaţa pământească! De fapt, această sfântă sărbătoare pe care o prăznuim astăzi, ne atrage atenţia asupra unui alt aspect al Tainei Bisericii noastre, asupra slujirii apostolice prin care Mântuitorul Hristos a dorit să-i facă părtaşi pe oameni la Cincizecime, transformându-i pe aceştia în martori ai învierii Sale şi în «pescari de oameni», ceea ce ne îndeamnă să reflectăm la felul în care Taina Bisericii, care simbolizează aspectul doctrinar al creştinismului cel mai greu de înţeles şi de acceptat pentru omul din zilele noastre.
«Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu»
Mulţi dintre contemporanii noştri, care nu se declară atei, recunosc, cu mai multă sau mai puţină convingere, existenţa lui Dumnezeu, cu toate că sunt şovăielnici, atunci când le este foarte greu să vadă în Iisus Hristos mai mult decât un învăţător plin de înţelepciune şi o personalitate cu totul exemplară. Din păcate, sunt puţini cei care ar putea afirma astăzi, împreună cu Sfântul Apostol Petru: «Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu» (Matei 16, 16), sau: «Şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi», mai ales că unora, chiar atunci când recunosc că Hristos este Fiul lui Dumnezeu după fire şi singurul Mântuitor, le este greu să recunoască necesitatea Bisericii. Întotdeauna, Mântuitorul Hristos doreşte să facă din noi mlădiţele viţei celei adevărate al cărei trunchi este El, mădulare ale Trupului Său, al cărui Cap este, iar aceasta înseamnă a face parte din Biserică şi nu doar ca o simplă apartenenţă la un organism social, asemenea atâtor altele sau la o instituţie omenească, ci, a face parte din Biserică înseamnă a ne identifica întrutotul cu Hristos Domnul, a deveni mădularele Sale, a ne supune puterii unificatoare a Duhului Său Cel Sfânt, Care vrea să ne smulgă dintr-o existenţă solitară, din individualismul şi egoismul nostru, pentru a nu mai avea, asemenea creştinilor din Ierusalim, decât un singur trup şi un singur suflet. În Biserică, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel sunt adevărate icoane vii ale Mântuitorului Hristos, în care nu trebuie să vedem decât prototipul lor dumnezeiesc, fără să ne oprim la lemnul sau la materia pe care sunt zugrăviţi, fără să ne lăsăm impresionaţi sau scandalizaţi de eventualele lor defecte şi slăbiciuni omeneşti, inevitabile atâta timp cât Biserica nu se găseşte încă în faza sa proslăvită care va începe odată cu cea de a Doua Venire a Lui Hristos la sfârşitul veacurilor. Să-i rugăm cu smerenie, pe Sfinţii Apostoli pe care-i prăznuim astăzi, să ne ajute să dobândim şi noi această înţelegere a Bisericii şi dragostea faţă de unitatea ei, dar, mai ales, să îndepărteze de la noi orice duh de dezbinare, de fărâmiţare şi de schismă, orice demon al pierzării, să ne ajute să ne iubim unii pe alţii, ca într-un singur duh să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea Cea de o fiinţă şi nedespărţită, Căreia I se cuvine toată slava, în vecii vecilor, Amin!
«Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui viu? Ai venit aici să ne chinuieşti?»
În Evanghelia Duminicii a 5-a după Rusalii, ni se arată cum Mântuitorul Iisus Hristos va scoate demonii din doi oameni îndrăciţi, deoarece, fiind în Galileea, Mântuitorul, trecând cu corabia pe partea opusă, spre o regiune care se cheamă Gadara sau Gherghesa, îi ies înainte doi oameni îndrăciţi, care nu grăiau prin glasurile lor, aşa cum se întâmplă la persoanele pe care le vedem astăzi, deoarece la demonizat, nu vorbeşte omul, ci demonul care s-a încuibat în trupul său. Să mai reţinem şi faptul că nu în suflet se află demonul, fiindcă demonul nu poate intra în sufletul omului, numai în trup, pentru anumite păcate ale lui, ale părinţilor lui, ale bunicilor lui, până la al patrulea neam. Şi aflăm că strigă diavolii din acei oameni: «Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui viu? Ai venit aici să ne chinuieşti»? Că de nimic nu se tem diavolii, decât numai de chinurile cele veşnice. Pentru că ne spun Sfinţii Părinţi că diavolii nu stau în iad, decât o mică parte, ci, ei stau în văzduh. De aceea sunt atâtea crime, nenorociri, desfrânări, urgii, păcate, războaie, pentru că sunt atâtea miliarde, cine ştie câţi or fi, de diavoli între cer şi pământ şi este plin văzduhul de duhuri necurate. Diavolii fug de iad, numai noi nu ne prea temem de iad! Şi pe unii îi aţâţă, pe împăraţi îi pornesc la războaie, pe cei care guvernează ţări îi fac atei, pe alţii îi pun să chinuiască pământul, oamenii de pretutindeni! Poate că mulţi dintre noi, ne întrebăm, în ce fel ne sensibilizează sufletul şi ne tulbură Iisus spre a ne vindeca. În primul rând, ne tulbură prin ceea ce este, încât, privind la El, Modelul desăvârşirii absolute, vedem cât de josnică este condiţia noastră păcătoasă faţă de culmea sfinţeniei pentru care a fost zidit omul, acest «chip» al Lui Dumnezeu. În al doilea rând, ne tulbură prin aceea că, aflându-ne în prezenţa Sa, suntem conştienţi că nu suntem ca El, dar, prin mila Lui Dumnezeu, trebuie să fim şi putem ajunge asemenea Lui. În fine, în al treilea rând, Iisus ne tulbură prin aceea că ne face să nu avem odihnă şi pace, câtă vreme în lume şi în omenire este nedreptate, foame, ură şi păcat, împotriva cărora trebuie să luptăm, ca să fie instaurat binele şi frumosul în viaţa noastră! Numai când suntem tulburaţi sau încercaţi de Bunul Dumnezeu, noi privim în sus şi ne dăm seama că suntem în mâna Lui şi că El singur ne poate ajuta şi ne poate mângâia! Să avem certitudinea că demonul răului stăpâneşte, acolo unde este beţie, acolo unde este desfrâu, în casa în care Se huleşte Dumnezeu, în casa în care se fac toate fărădelegile şi trăiesc oamenii în ceartă și în ură şi în hoţii. Demonul nu intră în casa în care creştinul este smerit, unde mama se roagă, unde bunica face mătănii, unde copilaşii fac închinăciuni şi sărută sfintele icoane, unde toţi sunt spovediţi, unde se ţin cele patru Sfinte Posturi, unde oamenii se roagă, mai ales din Sfânta Psaltire, care-i arde pe diavoli, niciodată nu intră diavolii acolo unde este rânduială și se face spovedanie regulată și se face aghiasmă cât mai des, măcar de două ori pe an, unde nu se înjură, unde oamenii nu beau şi totu-i cu măsură, unde se nasc copii, unde nu se avortează, nu se ucid, acolo este Dumnezeu, acolo este Maica Domnului, acolo sunt sfinţii, acolo domină Sfânta Cruce, iar acolo nu pot intra diavolii!
«Şi El le-a zis: Duceţi-vă!»
Vedem că sunt atâtea suflete muşcate de demon, deci, să ne silim să fim cât mai curaţi de păcate, mai cu seamă de cele de moarte, ca nu cumva demonul să găsească uşa inimii noastre deschisă, pentru a înţelege mai bine că Dumnezeu ne porunceşte întotdeauna să fim smeriţi în rugăciune şi să alungăm cât mai departe de sufletul nostru demonul păcatului! Să fim înţeleşi, diavolul nu este primejdios doar când intră în trupul omului, și o face cât mai rar la creștini pentru a nu se deconspira, ci este cu atât mai primejdios, cu cât nu mai suntem în stare să deosebim duhurile, nu-i mai sesizăm nici prezența, și cu atât mai puțin lucrarea-i perfidă, mereu sub acoperire. Cei care iau în serios credința creștină și se angajează la o lucrare mai consistentă pentru progresul duhovnicesc, simt de îndată împotrivirea satanei, care își mobilizează și trimite slugile-i credincioase ca să-i deturneze pe oameni de la scopul cel bun pe care și l-au propus. Cu alte cuvinte, dacă nu ești atent la viața și lucrarea ta, el vine și își ia propria-i arvună din tot lucrul tău cel bun! Dacă suntem oameni mândri, iubitori de sine şi de desfătările cărnii, lacomi de avere şi doritori să facem ceea ce ne place, atunci suntem stăpâniţi de diavolul şi vedem în Hristos un chinuitor care ne deranjează vieţile, vedem un tulburător care ne stă în cale, iar atunci Îi cerem să ne lase în pace. Să ne fie limpede că Hristos ne va tulbura până la moarte, nu pentru a ne pedepsi, ci pentru a ne face conştienţi de iubirea Lui iertătoare, iar în acest fel, ne va tulbura prin încercări şi dureri, pentru ca să ne ridicăm ochii spre cele cereşti, ne va tulbura prin semenii noştri aflaţi în necazuri şi nevoi, ne va tulbura din dragoste, ca un medic care tulbură rana prin curăţire şi coasere, ca să se poată vindeca, fiindcă Dumnezeu ne porunceşte întotdeauna să fim smeriţi în rugăciune şi să alungăm cât mai departe de sufletul nostru, demonul păcatului!
Profesor, Vasile GOGONEA
P.S. Astăzi, de Sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, Înaltpreasfinţitul Părinte dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, împreună cu un ales sobor de preoţi şi diaconi, va oficia Sfânta Liturghie la Biserica «Sfinţii Apostoli» din Municipiul Tg. Jiu, pe Calea Eroilor, iar în Duminica a cincea după Rusalii, 1 iulie 2018, va oficia Sfânta Liturghie la resfinţirea Bisericii din Parohia Grui-Sohodol, din Comuna Baia de Fier, cu hramul «Naşterea Maicii Domnului», Protopopiatul Tg. Cărbuneşti.
