Pericopa Evanghelică a Duminicii dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, prin relatarea Apostolului Ioan, asemeni unui arc peste timp și fără timp, ne readuce în memorie o întâlnire cu totul deosebită dintre Mântuitorul Iisus Hristos, chiar din primul an al activităţii Sale publice (31 d. Hr.), cu un oarecare Nicodim, un fariseu care avea să-I urmeze Mântuitorului şi să-I devină ucenic, pentru a ne demonstra că Dumnezeu pregătește cu atenție sufletul nostru aflat în căutarea credinței, că orice confruntare cu adevărul este o judecată care presupune demascarea totală a ipocriziei în care trăim uneori, încercând să ne ascundem adevăratul nostru chip, să amăgim lumea din jur şi chiar pe noi înşine, cu o imagine falsă.
Așadar, Nicodim, un membru al Sinedriului, întrezărind printr-o viziune clară că Fiul “de la Dumnezeu a venit Învăţător”, vrea să stea de vorbă în taină cu Domnul Iisus, Cel Care îi vorbeşte despre Împărăţia Lui Dumnezeu, despre renaşterea spirituală şi despre puterea vieţii veşnice izvorâte din jertfa Sa pe Cruce!
“Învăţătorule, zise el, ştim că eşti un Învăţător venit de la Dumnezeu”!
Din Sfânta Scriptură, se știe că atunci când poporul evreu, ieşit din robia Egiptului, aflat în drum spre Canaan, s-a revoltat împotriva Lui Dumnezeu şi a lui Moise, iar Dumnezeu a trimis asupra lui şerpi veninoşi care muşcau poporul şi murea mulţime mare din fiii lui Israel, pocăindu-se, poporul a cerut ca să se roage la Dumnezeu pentru iertare, iar Domnul a zis către Moise: “Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat, care se va uita la el, va trăi. Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp, şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia” (Numeri 21, 5-9). Desigur, șarpele înălţat pe stâlp, care mântuia de moarte trupească pe cei ce priveau la el cu credinţă, simbolizează pe Mântuitorul Cel Înălţat pe Crucea de pe Golgota, care mântuieşte de moartea cea veşnică pe oricine priveşte spre El şi primeşte cu credinţă jertfa Sa mântuitoare. Mântuitorul, în convorbirea avută la Ierusalim cu Nicodim, a arătat, chiar de la începutul activităţii Sale publice, că rolul Său în această lume este de a se jertfi pentru viaţa lumii. Se pare că acest Nicodim avea poziţie înaltă şi de mare răspundere în naţiunea iudeilor. Educaţia lui fusese din cele mai alese, poseda talente puţin obişnuite şi era un membru onorat al Sinedriului, dar împreună cu alţi farisei, fusese și el impresionat de învăţătura Lui Iisus. Cu toate că era bogat, învăţat şi onorat, fusese atras de învăţăturile Mântuitorului, de acele pilde care îl impresionaseră foarte mult şi dorea să cunoască mai multe din aceste adevăruri minunate! De altfel, autoritatea manifestată de Iisus la curăţirea templului deşteptase ura neîmpăcată a preoţilor şi a conducătorilor, mai ales că ei se temeau de puterea și de îndrăzneala Lui Mesia, fiind înclinaţi să pună capăt lucrării Lui. Să reținem că nu toţi erau de acord cu acest demers, pentru că unii dintre ei se temeau să se împotrivească Aceluia care era călăuzit în mod vizibil de Duhul Lui Dumnezeu. Mulți știau că robia neamului iudeu sub o naţiune păgână era urmarea lepădării cu încăpăţânare a mustrărilor lui Dumnezeu. De aceea, se temeau ca nu cumva, uneltind împotriva lui Iisus, preoţii şi conducătorii să pornească pe urmele părinţilor lor şi să aducă alte nenorociri asupra naţiunii. Iar acest Nicodim împărtăşea cu deplin temei asemenea simţăminte ale semenilor săi. Într-un consiliu al sinedrului, când se discutau măsurile ce trebuie să se ia faţă de Iisus, Nicodim a recomandat prevedere şi moderaţie. El a susţinut că, dacă Iisus era într-adevăr învestit cu autoritate de la Dumnezeu, ar fi fost primejdios ca ei să respingă avertizările Lui. Preoţii n-au îndrăznit să nesocotească acest sfat şi pentru o vreme, n-au luat măsuri pe faţă împotriva Mântuitorului.
Cu alte cuvinte, Nicodim voia să întrebe: “Cine eşti Tu, Doamne?”!
De când auzise pe Iisus, Nicodim începuse să studieze cu râvnă profeţiile despre Mesia şi, cu cât studia mai mult, cu atât era mai mult convins că El era Cel care trebuia să vină. Ca mulţi alţii din Țara Sfântă, Nicodim fusese foarte întristat de profanarea templului și era chiar de faţă atunci când Iisus izgonise pe cumpărători şi pe vânzători, văzând manifestarea cea minunată a puterii dumnezeieşti. De asemenea, el a văzut pe Mântuitorul primindu-i pe săraci şi vindecând bolnavii, privirea lor plină de bucurie, le ascultase cuvintele lor de laudă şi nu putea pune la îndoială faptul că Iisus din Nazaret era Trimisul Lui Dumnezeu. El dorea din toată inima să stea de vorbă cu Iisus, dar se ferea să meargă la El pe faţă. Ar fi fost prea umilitor pentru un conducător al iudeilor să dea pe faţă simpatia pentru un învăţător prea puţin cunoscut până atunci. Şi dacă vizita ar fi ajuns la cunoştinţa Sinedriului, ar fi făcut ca asupra lui să se reverse dispreţul şi bănuielile lor, așa că s-a hotărât să aibă o întâlnire tainică, scuzându-se pe motivul că dacă El ar fi mers pe faţă, poate şi alţii ar fi urmat pilda lui. Aflând prin cercetări bine făcute, că locul unde Se retrage Mântuitorul este pe Muntele Măslinilor, el a aşteptat până când oraşul s-a cufundat în liniştea nopții, şi după aceea L-a căutat. Ni se spune că în faţa Lui Iisus Hristos, Nicodim a simţit o stranie timiditate, pe care a căutat să o ascundă sub o aparenţă de calm şi demnitate. Cu alte cuvinte, Nicodim voia să întrebe: “Cine eşti Tu, Doamne?”, și probabil că Îl vedea pe Domnul ca pe un Învăţător înzestrat de Dumnezeu cu puteri miraculoase sau un profet. Dar, totuși, dacă era mai mult de atât? Nicodim voia să ştie, voia să se convingă. Iar Mântuitorul cunoștea aceasta, pentru că “citise” în inima lui Nicodim. De aceea, îi şi răspunde îndată, înainte ca Nicodim să termine de pus vreo întrebare: “De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăţia Lui Dumnezeu”. Pentru a putea vedea Împărăţia Lui Dumnezeu, așadar, trebuie să te naşti de sus, trebuie să te naşti din nou. Trebuie să renaşti, iar aceste cuvinte erau mai greu de înţeles. Nicodim a rămas şi mai nedumerit decât venise, cu multe semne de întrebare, dar sufletul său era în căutarea credinței! Era deja un om bătrân, cum să se mai nască a doua oară? Să mai intre o dată în pântecele mamei, oare, cum să fie cu putinţă? Nu a înţeles sensul adânc al cuvintelor Domnului şi despre ce fel de naştere era vorba. La care Domnul a repetat, subliniind cele spuse: “De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia Lui Dumnezeu!”. Să deslușim cuvintele cheie ale celor două fraze: “să vadă” şi “să intre” în Împărăţia Lui Dumnezeu.
Domnul a spus: “Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!” (Ioan 18,36)!
Dar, El Însuşi era Împărăţia care venise în mijlocul oamenilor. Iar, pentru că oamenii decăzuţi prin păcat de la cunoaşterea Împărăţiei lui Dumnezeu, pierduseră posibilitatea cunoaşterii şi intrării în această Împărăţie, Dumnezeu a ales să vină Împărăţia la ei! Putem deduce că Nicodim venise la Domnul cu gândul să aibă o discuţie, dar Iisus i-a vorbit despre principiile fundamentale ale adevărului, spunându-i că nu de cunoştinţe teoretice avem nevoie atât de mult, ci de renaştere spirituală! Nu trebuie să-ţi satisfaci doar curiozitatea, ci să ai o inimă nouă. Trebuie să primeşti o viaţă nouă de sus, înainte de a putea aprecia lucrurile cereşti. Până când nu se produce această schimbare, care face toate noi, nu-ţi va fi de nici un folos să discuţi autoritatea sau misiunea Sa! Chiar expresia figurată despre naşterea din nou, pe care o folosise Iisus, nu era cu totul străină pentru Nicodim. De aceea, el a înţeles că vorbele Lui Iisus nu trebuiau să fie luate într-un sens literal. Luat prin surprindere, chiar a răspuns Lui Hristos prin cuvinte pline de ironie: “Cum se poate naşte un om bătrân”? Asemenea multora, când li se prezintă adevăruri tăioase, Nicodim a dat pe faţă faptul că omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului Sfânt. În el nu este nimic care să răspundă la lucrurile spirituale, pentru că lucrurile spirituale se judecă spiritual. Dar Mântuitorul n-a răspuns argumentelor lui cu explicaţii. Ridicându-şi mâna cu demnitate solemnă, El a rostit adevărul cu o siguranţă şi mai mare: “Adevărat, adevărat îţi spun, că dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia Lui Dumnezeu”! Nicodim ştia că Iisus vorbea acum despre botezul cu apă şi despre înnoirea inimii prin Duhul Lui Dumnezeu. El era convins că se află în Faţa Aceluia Care mântuiește lumea! Nicodim înțelegea că nici o născocire omenească nu poate găsi un leac pentru sufletul păcătos, că “Umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună”! Din inimă ies gândurile rele, uciderile, adulterele, desfrânările, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele de tot felul! Mai înainte ca pârâul să devină curat, noi trebuie să curăţim izvorul inimii. Acela care încearcă să ajungă la cer prin faptele lui de păzire a legii, încearcă o imposibilitate. Nu este nici o siguranţă pentru acela care are o religie legalistă, doar o formă de evlavie. Viaţa de creştin nu este o modificare sau o îmbunătăţire a celei vechi, ci o transformare a firii omului! Aceasta a fost mântuirea pe care ne-a adus-o în dar Fiul Lui Dumnezeu! Ceea ce era de neajuns, de nepătruns, de necunoscut, a făcut posibil Domnul Iisus în modul cel mai minunat cu putinţă. Convorbirea Mântuitorului Iisus Hristos cu Nicodim dovedește că Dumnezeu pregătește sufletul nostru pentru a fi curat și în căutarea credinței dreptmăritoare! Mântuitorul a adus Împărăţia Cerească aici, în mijlocul oamenilor, chiar lângă noi. Pentru a o vedea şi mai ales pentru a intra în Raiul cel Ceresc, nu trebuie decât un singur lucru: “naşterea din apă şi din Duh”, dar o renaştere spirituală. O intrare spirituală într-o altă dimensiune a existenţei, într-o altă lume, despre care Însuşi Domnul a spus: “Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!” (Ioan 18,36). De altfel, Apostolul Ioan repetă acest lucru de mai multe ori în Evanghelia sa, anume, faptul că Iisus este venit de Sus, Cuvântul cel veşnic, Logosul cel întrupat spre mântuirea noastră!
Profesor, Vasile Gogonea
