În Pericopa Evanghelică a Duminicii a 11-a după Rusalii se vorbește despre Pilda datornicului nemilostiv, o adevărată lecție de conduită morală pe care o impune credința dreptmăritoare, un îndemn adresat fiecăruia dintre noi, de a fi iertători și milostivi cu semenii noștri, mai înțelegători și mai empatici în simțămintele noastre, așa cum Însuși Bunul Dumnezeu se dovedește de atâtea ori iertător, chiar cu o anumită nemilostivire a celui rătăcit în egoism! De aceea, ori de câte ori avem prilejul, e bine să ne rugăm Lui Dumnezeu ca să ne dăruiască puterea de a ierta greşelile semenilor noştri, gândindu-ne cât de mari sunt greşelile pe care El ni le iartă, în timp ce noi nu suntem în stare să iertăm nici greşelile neînsemnate ale semenilor noştri!
“Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot”
În această penultimă Duminică de dinaintea sfârșitului Anului bisericesc, vom avea înaintea noastră, mai întâi Sluga nemilostivă, care, așa cum ne spune Mântuitorul Hristos, a fost iertată de o datorie de 10.000 de talanţi, dar la foarte scurt timp, această slugă, uitând binele pe care Dumnezeu i l-a făcut, l-a apucat de gât pe un altul mai amărât decât el, care îi datora doar câţiva bănuţi, doar 100 de dinari, fiindcă suma pe care el o datorase Stăpânului era de 1.250.000 de ori mai mare decât a celui ce îi datora lui acea sumă de 100 de dinari. Vedem, așadar, că diferenţa între datorii este ameţitoare, iar Iisus doreşte să sublinieze, prin aceasta, faptul că oamenii nu ne pot face nimic care să se compare cu ceea ce i-am făcut noi Lui Dumnezeu. Păcatul nostru este cel care a condus la moartea Fiului Său, iar dacă Dumnezeu ne-a iertat această mare datorie, care este dincolo de orice răsplată, atunci şi noi trebuie să iertăm greşelile mai mici ale semenilor noştri, pentru că altminteri, noi nu putem spera la mila Lui Dumnezeu. “Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre”, spune Iisus (Matei 18,35). Prin urmare, oameni buni, dacă Domnul ne-a iertat imensa datorie a păcatului, pe care noi nu am putea să o plătim sau să o anulăm cu ceea ce putem dărui de la noi, suntem obligaţi să îi iertăm pe toţi cei care ne-au rănit. Să ne gândim permanent și cu mare determinare că iertarea noastră din partea Lui Dumnezeu este condiţionată de iertarea greşelilor semenilor noştri de către noi înșine, iar Dumnezeu voieşte ca noi să fim întotdeauna milostivi, să fim răbdători şi iertători, iar când iubirea milostivă şi iertătoare devine lumina vieţii noastre călăuzitoare, atunci se schimbă în bine şi relaţiile între oameni. În acest fel, poate fi limitată și chiar stopată ura viscerală, violenţa domestică, se stinge dușmănia, se înlocuieşte intoleranța și răutatea cu bunătatea şi se schimbă “iadul” vieţii noastre în “bucurie a raiului”, prin luminarea minţii şi a inimilor noastre încă din viaţa aceasta pământească.
“Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine”?
Această Pericopă Evanghelică deslușește, cu adâncă pătrundere, faptul că la judecata de apoi, fiecare dintre noi vom fi judecați dumnezeiește și nu omenește! Vom fi judecați cu sfințenie, întru adevăr, de Dumnezeu, și nu cu patimă, iar acest lucru ar trebui să ne dea foarte mult de gândit, pentru că orice lucru trebuie să fie făcut cu mintea lui Dumnezeu, cu luminare de sus și nu după moda veacului, care nu percepe decât utilul și plăcutul vremelnic, mai puțin folositorul de durată, acela care te sfințește. Da, utilul și plăcutul te fac frumos în ochii tăi, te revelează propriu lumii tale, doar în aparență. Vedem foarte bine că ne sunt utile școala, civilizația, relațiile, «pilele» de care profităm cu ardoare, ne încântă viața în bunăstare, călătoriile, elogiile care ne hrănesc orgoliile, însă cu adevărat folositoare, pentru acum și pentru veșnicie, sunt lucrurile care te umplu de sfințenie și de bunătate în suflet! Școala și învățătura sunt bune, dacă înțelegi că ele te duc spre o tot mai mare cunoaștere a Lui Dumnezeu și a credinței, a sufletului oamenilor și nu spre indiferență și răutate. Civilizația e bună, dacă e un motiv de creștere în demnitate umană și în responsabilitate a fiecăruia dintre noi, așa cum relațiile sociale sunt benefice, dacă au drept scop zidirea și nu demoralizarea noastră. Viața în bunăstarea deplinătății stomacului e plăcută și nu e nicio problemă dacă ai proprietăți și bunuri multiple, atâta timp cât nu devii sclavul bogăției și al aroganței superficiale, pentru că e bine să luăm aminte că nici călătoriile, nici elogiile și nici demnitățile publice nu te fac să îți pierzi capul, dacă în orice clipă căutăm să înțelegem tot mai mult prezența și lucrarea Lui Dumnezeu în viața noastră și chiar în decursul istoriei omenirii. Numai atunci când propovăduim Voia Lui Dumnezeu și când sfințim pe cele primite de la Tatăl Ceresc putem arăta că El este prezent peste tot și că nicio clipă a istoriei nu se petrece în afara Lui. Doar că, în același timp, cele ale Lui ne depășesc cu totul și sunt mai presus de știința noastră, mai ales că toate cele pe care le înțelegem le-am primit prin bunătatea și luminarea Lui prea frumoasă, când ne spune: “Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine”? Da, pentru a ierta și pentru a fi milostiv, trebuie să te lupți mult cu tine însuți, să te exersezi în acele fapte bune care îți înnobilează sufletul, ca să vedem, din aceste considerente, că viața conformă Voii Lui Dumnezeu nu e una ușoară, ci e plină de privațiuni și de reconsiderări în privința pozițiilor noastre anterioare, vizavi de sănătate, prosperitate, relații interumane!
“Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat”
Poate că și astăzi, vedem că de multe ori pentru o sumă minoră, cel mai adesea, în comparație cu demnitatea umană, statul sau banca sau vreun cămătar te poate scoate afară din casă și să o pună în vânzare la licitație. Dar, a nu mai avea casă și nici familie e o mare dramă personală a semenilor și poate chiar a noastră! Tocmai de aceea, Domnul a apelat la imaginea aceasta puternică, răscolitoare, pentru ca toți cei care Îl ascultau să înțeleagă faptul că Dumnezeu ne iartă infinit mai mult decât îi iertăm noi pe alții! Judecata și iertarea Lui Dumnezeu depășesc închipuirea și înțelegerea omului! Numai Dumnezeu Se milostivește cu adevărat, fiindcă El a fost mișcat spre milă, atunci când cel datornic, adică cel păcătos, a căzut în fața Lui, I S-a închinat Lui și L-a rugat să îl păsuiască, să îi mai dea timp (Mt. 18, 26).
Iar Domnul, nu numai că i-a mai dat timp ca să se pocăiască, dar i-a și iertat întreaga datorie [Mt. 18, 27). Și când vorbim de datorie, în acest context, ne referim la Sfântul Botez, care ne șterge toate păcatele noastre și ne împacă cu Domnul, Cel Atotmilostiv și la continua iertare pe care o primim prin Sfânta Spovedanie și prin toate Tainele și slujbele Bisericii, ca să rostim cuvintele Domnului: “Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat”! Vedem, așadar, că Evanghelistul Matei, desăvârșit povestitor, ne arată discrepanța între o datorie de zece mii de talanți și cealaltă de numai o sută de dinari, tocmai pentru a sublinia cu acuitate nefirescul acțiunii «iertatului neiertător», poate o reacție de slugă netrebnică, prin gâtuirea și-apoi aruncarea în temniță a celui “mic” între datornici, un lucru care ne demonstrează că Dumnezeu răsplătește iertător și o anumită nemilostivire a omului, că Mântuitorul Hristos, nu de partea materială se îngrijește când le vorbește oamenilor, ci de aspectul cel dinlăuntru al vieții omului! Partea cea mai adâncă a Evangheliei Duminicii acesteia ne atrage atenția asupra inexplicabilei noastre insensibilități față de aproapele nostru, după ce am primit atâta milostivire din partea Lui Dumnezeu. Oare, cum de nu putem ierta, din toată inima, pe cei care ne greșesc cu ceva, când Dumnezeu ne iartă în fiecare clipă căderile noastre? Cum de putem ajunge slugi rele, viclene, nemilostive (Mt. 18, 32), dacă trăim din mila lui Dumnezeu? Iar, nemilostivirea noastră, dacă e asumată și nu ascunsă sub preș, e o mare mustrare a conștiinței noastre, pentru că ea ne spune că nu suntem ceea ce ar trebui să fim în relația cu Dumnezeu și cu semenii noștri. Pentru că minimul lucru pe care ar fi trebuit să îl nască în noi milostivirea Lui Dumnezeu e deschiderea către oameni, către dialog, către iertare, către găsirea de soluții la problemele de viață! De aceea, Domnul ne spune pe nume când ne numește răi sau vicleni (Mt. 18, 32), pentru că viclenia constă în a trece cu vederea lucrurile pe care trebuie să le facem pentru alții și a ne gândi numai la ceea ce ne iese drept arvună sau câștig din relația cu alții. Dar, de ce suntem vicleni și răi? Pentru că nu vorbim din inimă, nu ne comportăm fără interese ascunse și căutăm de fiecare dată subterfugii ca să nu iertăm, ca să nu ne smerim, ca să nu fim milostivi, ca să nu fim altfel decât datornicul nemilostiv!
Să ne învrednicim de auzirea glasului dumnezeiesc: «Iertate sunt greşelile Tale!»
Iar dacă Domnul ne vorbește în ultimul verset al Evangheliei Duminicii a 11-a după Rusalii că fundamentul milostivirii este iertarea, cum fundamentul iubirii este dăruirea de sine a omului, ca să ajuți pe cineva, trebuie să îi ierți prostia, neînțelegerea, egoismul, alte multe păcate, pentru care a intrat în bucluc, dar în același timp trebuie să îți asumi starea lui deplorabilă ca pe starea ta proprie, pentru ca să îl umpli de conștiința milostivirii tale, să dovedești că ai inima ta mare. Fiindcă numai atunci când te pui în locul celui fără mâini, fără casă, fără serviciu sau care are nevoie de o operație urgent, înțelegi ce înseamnă să fii primit toate lucrurile pe care nu le au cei care ne cer ajutorul, ca un dar de la Dumnezeu, dar să realizezi și ce mare bucurie e să împarți această trăire cu cei care vor să se bucure de milostivirea Lui Dumnezeu! Poate că luând în minte focul cel veşnic gătit celor ce s-au depărtat de calea pocăinţei, să iertăm din suflet celor ce ne-au greşit nouă, ca să nu ne osândim în veci cu cei ce au rămas cu inimile împietrite în faţa milei faţă de cei ce au greşit lor. Cunoscând mulţimea nedreptăţilor noastre şi că avem trebuinţă de iertarea Stăpânului Ceresc, să ne sârguim şi noi a alunga din inimă toate gândurile rele asupra celor ce ne-au greşit şi să-i întâmpinăm cu bunăvoinţă şi cu inimă iubitoare și plină de iertare! Dă-ne ajutor de sus, Doamne, ca să ne putem plăti datoria faţă de aproapele nostru, iertându-i din inimă şi rugându-ne pentru mântuirea lui, ca să ne învrednicim şi noi de iertarea Ta dumnezeiască! În Duminica aceasta suntem cu toții chemați să ne deschidem inima ca să pătrundă raza Duhului Sfânt, Care să şteargă toată răutatea închipuită prin gânduri neroditoare! Să lepădăm tot vălul răutăţii de pe inimă şi să o acoperim cu veşmântul ţesut din gânduri iubitoare ale înţelepciunii dumnezeieşti, fiindcă Însuși Dumnezeu răsplătește iertător și o anumită nemilostivire a omului! Dacă vom ierta din inimă celor ce puţin pot să ne greşească în această viaţă, ne vom învrednici şi noi de auzirea glasului dumnezeiesc: «Iertate sunt greşelile Tale!». Pentru aceasta, Hristoase, Dumnezeul nostru, trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste inimile noastre, ca să ne dăruiești roua pocăinţei care şterge toate gândurile răutăţii, făcând să strălucească raza iubirii de fraţi, a milostivirii și a iertării!
Profesor, Vasile GOGONEA
