În Duminica a 6-a după Paști se citeşte Pericopa Evanghelică a Vindecării Orbului din naştere, de către Mântuitorul Iisus Hristos, ca o dovadă că Dumnezeu revarsă în ochii duhovniceşti ai sufletului nostru Lumina credinţei mântuitoare şi tămăduitoare.
În final, vom înţelege că Lumina harului, a adevărului şi a vieţii îndumnezeite este cu mult mai puternică decât întunericul păcatelor şi al fărădelegilor faptelor noastre apăsătoare sau decât întunericul morţii, iar atunci când păcatele lumeşti şi patimile trupeşti îl duc pe om la nevrednica orbire sufletească, la diluarea şi chiar la pierderea capacităţii de a vedea şi de a distinge binele de rău, adevărul de fals, lumina de întuneric, i se întunecă mintea pentru înţelegerea adevărului şi vom înţelege că se cuvine să părăsim ceea ce este rău, păcătos şi întunecat, pentru a lucra faptele luminii Sfintei Învieri.
“Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb”?
Sfânta Scriptură ne relatează faptul că în Ierusalim era mare sărbătoare, iar mulţime de evrei adunaţi aici din toate hotarele ţării prăznuiau sărbătoarea corturilor. Sfârşitul sărbătorii era marcat printr-o iluminare a templului lui Solomon, când în două mari candelabre se aprindeau două făclii enorme, a căror lumină strălucea peste tot oraşul. La data respectivă, acolo se afla şi Domnul nostru Iisus Hristos, care avea să dezvăluie cu acel prilej dumnezeirea Sa. Într-un loc foarte frecventat din interiorul templului, în preajma vistieriei, El anunţă aceste cuvinte poporului: “Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”, dar fariseii, surprinşi de această afirmaţie neaşteptată, îşi îndreaptă privirile spre Iisus şi-L întrerup, spunându-i: «Tu mărturiseşti despre tine însuţi, deci mărturia Ta nu este adevărată», însă Iisus, autoritar, după ce critică judecata lor, le răspunde: “Eu sunt Cel care mărturisesc despre Mine Însumi, dar mărturiseşte despre Mine şi Tatăl Meu care M-a trimis” (Ioan 8, 18). În discuţia cu fariseii, Mântuitorul Iisus le vorbeşte, descoperindu-le, de fapt, cine este El şi Cel ce L-a trimis şi care este menirea Sa în lume, aşa încât, «grăind El acestea, mulţi au crezut Într-Însul», aşa cum ne spune Sfântul Evanghelist.
“Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt”
Aceasta este minunata descoperire care ni se face prin graiul Lui Dumnezeu Iisus Hristos, Cel care simbolizează Logosul divin, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu, adică «Lumina lumii», «Lumina vieţii» «era Lumina cea adevărată care, venind în lume, luminează pe tot omul» (Ioan 1, 9). De fapt, la unii ca aceşti farisei se referă Dumnezeu prin profeţia lui Isaia: «Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină» (Isaia 5, 20), pentru că aceştia, «văzând nu văd şi auzind nu aud, nici nu înţeleg» (Mt. 13, 13). Orbul din naştere şi-a căpătat vederea, venind la Iisus, aşa cum orbii sufleteşti de azi se vor tămădui venind la El, la Biserica Lui. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, aducând “lumina care luminează întru întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5), fiindcă ne spune: “Eu lumină am venit în lume, ca tot ce va crede în Mine să nu rămână în întuneric” (Ioan 12,46). În multe cazuri, suntem orbi şi altă izbăvire nu avem decât alergând la Hristos, iar El se apropie de noi şi ne întreabă, ce vrem. Iar, noi să-I răspundem degrabă: Vrem să vedem, Doamne! Vrem să vedem bine adevărul, vrem să vedem Crucea Ta, vrem să vedem şi să facem Voia Ta! Aşadar, acesta este tâlcul tămăduirii orbului din naştere: Dumnezeu Tatăl a vrut să descopere lumii pe Dumnezeu Fiul, ca fiind Creatorul lumii şi autorul vieţii. La această voinţă a Tatălui s-a aprins Duhul lui Iisus, Şi-a însuşit această voinţă ca o misiune a Sa în lume, aşa cum e într-o lumină aprinsă însuşirea de a lumina! Această voinţă a Tatălui s-a aprins în Duhul Lui Iisus, prin El luminând lumii Adevărul.
“Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră”
Când Însuşi Dumnezeu revarsă în ochii duhovniceşti ai sufletului nostru Lumina credinţei mântuitoare şi tămăduitoare, din Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia desluşim faptul că tânărul a fost numai 
un orb trupeşte, dar pe lângă noi, mai ales azi, rătăcesc şi umblă fel de fel de alţi orbi pe care îi considerăm îndeaproape că sunt orbi sufleteşti. Şi cât de mare e numărul lor, pentru că orb este omul zilelor noastre care şi-a făcut idoli din bani, din afaceri oneroase, din plăceri care depăşesc mult limitele bunului simţ, din diferite ambiţii deşarte cărora le slujeşte uitând pe Dumnezeu şi pe aproapele său. De asemenea, mai orb se dovedeşte cel care huleşte sau neagă pe Dumnezeu, pentru că nu-l vede fiind orb sufleteşte. Dar, ce este, oare, beţivul care-şi cheltuieşte ultimul ban pe băutură şi acasă copiii îi suferă de foame? Dar desfrânatul? Dar mâniosul? Ce este mincinosul, cel ce jură strâmb, hoţul, speculantul, ucigaşul de vieţi nevinovate? Ce este zavisticul, bădăranul dispus la violenţa în familie? Ce este «creştinul» făţarnic, smeritul de formă, care nu calcă pragul bisericii niciodată, care nu se pleacă la rugăciune niciodată şi nu vrea să ştie că totul din această viaţă are un sfârşit? Ce este tot şirul lung de păcătoşi de tot felul şi înstrăinaţi de Dumnezeu? Toţi sunt nişte orbi sufleteşte, fiindcă în sufletele lor, Evanghelia nu luminează, având înlăuntrul lor întuneric mare şi pustiitor. Putem spune că orbirea lor este cu mult mai mare decât a orbilor de vedere trupească. Spre luare aminte, să ne întrebăm, pentru ce a socotit de cuviinţă Mântuitorul, care săvârşise atâtea minuni, să trimită pe orb la scăldătoarea Siloamului ca să dobândească vederea, când putea El însuşi să-l tămăduiască pe loc? Desigur, Mântuitorul a vrut să ne înveţe pe noi toţi, cei ce credem şi mărturisim numele Lui, că pentru a dobândi mila şi încrederea Domnului, nu este de ajuns numai credinţa noastră mărturisită, ci, de mare trebuinţă sunt, pe lângă credinţă, şi faptele noastre cele de zi cu zi. Desigur, fără Harul Lui Dumnezeu, nu este cu putinţă mântuirea sufletelor; dar pentru ca Dumnezeu să reverse asupra noastră Harul îndurării Sale, Harul Duhului Sfânt, suntem datori a avea nestrămutată credinţă în El şi a dovedi aceasta prin săvârşirea de fapte bune şi bine plăcute Lui. Cu alte cuvinte, acesta este tâlcul adânc al Sfintei Evanghelii din Duminica a 6-a după Paşti, că noi înşine trebuie să luăm parte la mântuirea noastră şi că, după cum tina cu care i-a uns ochii Mântuitorul Hristos şi împlinirea poruncii de a merge la scăldătoarea Siloamului pentru a se spăla, l-au tămăduit pe orb, tot astfel şi sufletele noastre nu se vor putea izbăvi decât prin credinţă unită cu faptele cele bune şi folositoare. Orbul din Evanghelie a fost anume rânduit să slujească pentru toate veacurile viitoare ca o personificare din toate vremurile a ceea ce este lumina credinţei duhovniceşti şi ceea ce este întunericul păcatului care atrage osânda. Însuşi Mântuitorul îi numeşte pe farisei «orbi» (Ioan 9, 41), «povăţuitori orbi» (Mt. 23, 16), «nebuni şi orbi»” (Mt. 23, 19), iar Fiul Lui Dumnezeu, venind în chip de om în lume, era lumina faptelor bune, era lumină şi sfinţire pentru toţi cei credincioşi.
“Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi”
În concluzie, păstrând cu temeinicie în suflet faptul că Dumnezeu revarsă în ochii duhovniceşti ai sufletului nostru Lumina credinţei, problema noastră nu este aceea că suntem orbiţi din punct de vedere fizic, dar şi spiritual. Dacă vedem cu adevărat, fiecare zi devine o nouă revelaţie a Lui Dumnezeu. Emerson spunea la vremea lui: «Dacă stelele ar apărea într-o singură noapte la o mie de ani, cât de mulţi oameni ar crede şi ar adora şi ar păstra pentru multe generaţii amintirea acelei nopţi unice de mister magic», dar, din păcate, noi ne-am cam obişnuit cu «stelele» poleite cu iluzii şi nu mai vedem stelele de pe cer, sau dacă ne uităm la ele, ni se par ca un poster afişat într-o sală de aşteptare. Avem ochi şi nu vedem! Asemenea orbului din Evanghelie, noi avem nevoie să fim vindecaţi de Iisus, pentru că suntem orbi în atât de multe feluri. Suntem orbiţi de politicieni, de ipocriţi, de culori cu semnificaţie electorală! De fapt, refuzăm să vedem chipul lui Dumnezeu care se află în fiecare om – indiferent de culoarea pielii. Oamenii suferă astăzi din cauza orbirii spirituale. Ce nevoie disperată avem ca Mântuitorul Iisus să ne redea vederea pentru ca să putem vedea şi respecta chipul lui Dumnezeu în fiecare persoană. Unii dintre noi suntem orbi faţă de lucrurile care sunt aproape de noi, putem vedea cu uşurinţă păcatele aproapelui nostrum, dar nu şi pe ale noastre. Credem că posedăm adevărul şi respingem punctul de vedere al celorlalţi. Câtă nevoie avem să ne rugăm: «Doamne, fă să-mi recapăt vederea ca să pot vedea şi îndepărta bârna din ochiul meu, înainte să mă preocupe paiul din ochiul aproapelui meu», sau «Doamne, fă-mă să îmi recapăt vederea pentru ca slujindu-i pe ceilalţi, să nu fiu orb faţă de nevoile celor dragi ai mei»! De aceea, trebuie să ne imaginăm câtă bucurie simte cineva care şi-a recăpătat vederea, aşa cum a fost cazul orbului din Evanghelie, atunci când Bunul Dumnezeu revarsă în ochii duhovniceşti ai sufletului nostru Lumina credinţei!
Profesor, Vasile GOGONEA
