În Duminica a 21-a după Rusalii (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al VII-lea Ecumenic); Ap. Galateni 2, 16-20; Ev.Luca 8, 5-15 (Pilda semănătorului); Ev. Ioan 17, 1-13 (Rugăciunea Lui Iisus), avem o zi plină de evenimente duhovniceşti marcate de Sărbătoarea Sf. Cuv.Parascheva de la Iaşi, când vom discerne momentele cruciale ale vieţii Sfintei care întruchipează puritatea şi temeinicia credinţei noastre dreptmăritoare, ca apoi să desluşim cu atenţie adânca semnificaţie a ceea ce înseamnă împreună lucrarea Lui Dumnezeu şi a omului, când Îl aflăm pe Semănătorul Dumnezeiesc semănând sămânţa Cuvântului Său în ogorul inimilor omeneşti, pentru a realiza faptul că uneori suntem nepăsători faţă de învăţătura sfântă, fiindcă unii au inimi de piatră, încât sămânţa se usucă de la o zi la alta, alţii sunt copleşiţi de bălăriile grijilor lumeşti care înăbuşă cuvântul dumnezeiesc, iar aceşti oameni, poate nu vor înţelege îndeajuns că prin imprimarea Harul Sfântului Duh în trupul uman, acesta conferă sufletului omenesc deschidere spre orizontul îndumnezeirii, al mântuirii sau al Împărăţiei Lui Dumnezeu, iar Sămânţa despre care se vorbeşte în pildă este Cuvântul Lui Dumnezeu, Duhul Lui Hristos, Adevărul care ne luminează în chip sfânt cunoaşterea, adică, toate învăţăturile trebuitoare ale credinţei, sămânţa însemnând plămada din care pregătim «pâinea cea spre fiinţă» pe care I-o cerem tot Lui Dumnezeu prin rugăciunea «Tatăl Nostru», o expresie alegorică a înţelepciunii, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos ne arată prefacerea noastră în fii ai Lui Dumnezeu.
«Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu»
Sfânta Cuvioasă Parascheva este sărbătorită în mod deosebit pe 14 octombrie, la Iași, fiind cunoscută și ca Ocrotitoare a Moldovei, dar şi a întregii Românii, deoarece moaştele sfintei sunt cinstite cu multă dragoste şi evlavie de către poporul român în toată perioada de când se află în capitala Moldovei şi chiar mai înainte de aducerea lor în teritoriile locuite de către strămoşii noştri. Întrucât Sfânta Cuvioasă Parascheva este grabnic-ajutătoare și mult-folositoare, credincioșii ortodocși, mai ales românii, bulgarii, sârbii și grecii, o cinstesc cu multă evlavie. Dragostea şi cinstirea deosebită acordată acestei sfinte cuvioase de către toţi creştinii ortodocşi din teritoriile româneşti, şi nu numai, este întărită de numeroasele biserici ridicate în cinstea sa sau de numeroşii copii botezaţi şi puşi sub paza Sfintei Parascheva, iar în anii din urmă, dragostea faţă de Sfânta Parascheva s-a manifestat prin realizarea unor opere de artă durabile, puse în slujba Cuvioasei: racle, veşminte, coroane şi baldachine închinate Sfintei, mai ales că toate aceste obiecte au fost făcute, fie ca un semn de mulţumire pentru ajutorul primit de unii creştini de la Ocrotitoarea creştinilor, fie ca obiecte care să arate cât de mult este cinstită de noi, românii, Cuvioasa Parascheva. Ori de câte ori ajungem la Catedrala Mitropolitană din Iaşi cu dorinţa de a ne închina la moaştele Sfintei Parascheva, rămânem uimiţi de atmosfera întâlnită aici, o construcţie deosebită, care ne primeşte cu căldură, descoperindu-ne câte ceva din tainele sale. În orice moment, aici suntem întâmpinaţi de cântările religioase înălţate Mântuitorului Hristos şi Sfintei Parascheva, de rugăciunile necontenite rostite de părinţii slujitori, pentru că închinându-ne la fiecare din icoanele pe care le descoperim în biserică şi aşteptându-ne cu răbdare rândul pentru a ajunge şi noi la racla cu moaştele Sfintei Parascheva, o descoperim pe Sfântă aşezată într-o raclă deosebită, dar şi pe un baldachin foarte frumos care parcă păzeşte şi umbreşte trupul mult milostivei Maici ocrotitoare a neamului românesc. Baldachinul pe care astăzi, fiecare dintre creştinii care se închină la moaştele Sfintei Parascheva, îl poate vedea, a fost construit în anul 1960, în timpul păstoririi la Mitropolia Moldovei şi Sucevei a Mitropolitului Justin Moisescu şi este prevăzut cu un foarte frumos capac susţinut de patru stâlpi sculptaţi. Sfânta Cuvioasă Parascheva s-a născut în satul Epivata din Tracia, nu departe de Constantinopol, și a trăit în prima jumătate a veacului al XI-lea, iar după trecerea sa la cele veşnice, în anul 1235, moaștele Sfintei au fost luate de împăratul Ioan Asan al II-lea, al românilor și bulgarilor (1218-1241), fiind așezate cu cinste la Târnovo, de unde au fost strămutate la Belgrad, în anul 1393, iar apoi, în 1521, au fost aduse la Constantinopol, la biserica Patriarhiei. Aceste moaște, mai pe urmă, le-a adus Voievodul Vasile Lupu (1634-1653) din Constantinopol la Iași, în Moldova, la minunata lui ctitorie, Mănăstirea Sfinților «Trei Ierarhi», în anul 1641. Sfintele moaște au fost dăruite Moldovei de Patriarhul Constantinopolului, Partenie I (1639-1644), ca recunoștință pentru dărnicia domnitorului Vasile Lupu, care plătise toate datoriile Patriarhiei ecumenice. Prima mențiune în limba română despre Cuvioasa Parascheva apare în Cartea românească de învățătură a Mitropolitului Varlaam al Moldovei, apărută la Iași în 1643, ca un semn indubitabil că Dumnezeu seamănă prin Sfinţii Săi Cuvântul Duhului Sfânt, iar prin aceasta, ne arată că suntem fii ai Săi.
«Ieşit-a sămănătorul să semene sămânţa sa şi pe când semăna… Cine are urechi de auzit, să audă»
În Duminica a 21-a după Rusalii, vom avea la Sfânta Evanghelie «Pilda semănătorului», din care înţelegem, cât de necesar este ca inimile noastre să fie curate pentru ca în ele să Se sălăşluiască Hristos, Cuvântul Tatălui Ceresc, pentru că El singur are învăţătura desăvârşită şi puterea deplină prin care poate mântui «pe tot omul care vine în lume» (In. 1, 9), iar inima care nu-L primeşte, rămâne un ogor pustiu, pârjolit şi fără rod, cu atât mai mult, cu cât, cea mai mare răsplată pentru cei neprihăniţi este vederea Lui Dumnezeu, căci, «Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu» (Mt. 5, 8), cum spune Domnul şi cum ne-a întărit şi Sf. Cuv. Parascheva. Să mai precizăm faptul că aceasta este una dintre cele mai frumoase pilde rostite de către Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că este simplă, pentru că este luată din viaţa cea de toate zilele, ca o stare trăită de oricare lucrător al ogorului, iar din ea se vede, cât de mult preţuieşte Mântuitorul ocupaţia noastră de bază, încât îşi aseamănă chemarea Sa cea mai înaltă cu munca «semănătorului» pe ogorul său, o muncă pe care o face şi Mântuitorul şi Biserica întemeiată de El, pe ogorul sufletesc al oamenilor. Iar, pentru că noi trăim această parabolă sub o formă sau alta, ea este atât de apropiată de sufletul nostru, ne ajută să înţelegem cât mai bine munca pe câmpul sufletesc, exact aceeaşi muncă pe care o face plugarul pe ogorul său. El seamănă cu nădejde, ca şi Biserica, fără a avea totdeauna şi bucuria de a-şi vedea rodul trudei lui, căci o mare parte din pământul în care seamănă e neproductiv, după cum arată şi parabola: «Ieşit-a sămănătorul să semene sămânţa sa şi pe când semăna, unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat. Altele au căzut pe loc pietros şi dacă au răsărit, s-au uscat, pentru că nu aveau umezeală. Şi altele au căzut în mijlocul spinilor şi crescând, spinii le-au înăbuşit. Altele au căzut pe pământ bun şi au dat rod: una o sută, alta şaizeci. Cine are urechi de auzit, să audă» (Matei 13, 3-9). În concluzie, Mântuitorul se foloseşte de forma simplă a pildei «semănătorului», pentru că «Semănătorul» este Însuşi Dumnezeu, Care prin aleşii Săi, a semănat în sufletul omenesc Cuvântul cel bun şi roditor de viaţă. Dar, cu toate acestea, Cuvântul Evangheliei, în multe locuri a rămas fără rod, nu pentru că n-ar fi în el putere de rodire, ci, din cauză că sufletul în care a căzut se arată, fie bătut ca drumul, fie impropriu creşterii seminţei celei bune. Duhul Mântuitorului Hristos îşi găseşte locul numai acolo unde există lepădare de sine a omului, adică, o golire şi o micşorare a sa, spre a permite Harului Duhului Sfânt să se imprime în natura umană, aşa cum s-a petrecut în actul de întrupare al Mântuitorului Hristos, iar, pentru a putea deveni fiii Împărăţiei Lui Dumnezeu, se cuvine ca noi să urmăm gestul chenotic al Mântuitorului Hristos. În final, să reţinem faptul că Sfinţii Părinţi de la Sinodul al VII-lea Ecumenic, ridicându-se împotriva unor năluciri diavoleşti, au apărat icoanele, prin analogie cu propovăduirea Evangheliei Mântuitorului Hristos, acuzându-i pe iconomahi că suprimă însăşi Sfânta Evanghelie, iar, prin aceasta, implicit, învăţătura Mântuitorului Hristos, despre modul în care se aseamnă învăţăturile Sale în sufletele oamenilor, aşa cum am auzit în pilda «Semănătorului», tocmai, ca o chezăşuire a faptului că Dumnezeu seamănă Cuvântul Duhului Sfânt şi prin aceasta, ne arată că suntem fii ai Săi.
Profesor, Vasile GOGONEA
