În Duminica întâi din Post (a Ortodoxiei); Ap. Evrei 11, 24-26; 32-40; Ev. Ioan 1, 43-51), vom avea la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie un cuvânt de luare aminte asupra importanţei fundamentale a restabilirii cultului Sfintelor Icoane, poate cea mai mare minune a credinţei noastre ortodoxe, după cum arată Stihira Utreniei: «Astăzi s-a arătat zi plină de bucurie şi de veselie, care luminează lumina dogmelor celor prea adevărate şi străluceşte Biserica lui Hristos, împodobindu-se acum cu înălţarea Sfintelor Icoane şi cu strălucirile chipurilor şi se face credincioşilor unire de Dumnezeu dăruită», iar noi, dreptcredincioşii, vom înţelege pe deplin că după mai bine de un secol de mari tulburări în Sfânta Biserică, toate fiind produse de către adversarii sfintelor icoane, Sinodul de la Constantinopol, din anul 843, convocat de binecredincioasa împărăteasă Teodora şi de patriarhul Metodie al Constantinopolului, a adus pacea şi liniştea mult dorite, prin reconfirmarea hotărârilor tuturor celor şapte sinoade ecumenice, inclusiv a dogmei cinstirii icoanelor, formulată, potrivit Sfintei Scripturi şi practicii dintotdeauna a Bisericii, la cel de al VII-lea Sinod Ecumenic, de la Constantinopol (787), mai ales că fiecare dintre ereziile condamnate cu acel prilej contestau un aspect sau altul al mântuirii câştigate prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, iar erezia iconoclastă avea ca ţintă însăşi iconomia mântuirii în ansamblul ei, restabilirea cultului icoanelor însemnând, nu doar o victorie izolată a unui grup de credincioşi, ci, triumful întregii Ortodoxii.
«Şi i-a zis Natanael: “Din Nazaret poate fi ceva bun?” Filip i-a zis: “Vino şi vezi!”» (Ioan, 1, 46)
Prin biruinţa generală a dreptei credinţe asupra puzderiei de erezii şi secte, Duminica Ortodoxiei marchează un eveniment concret din istoria Bisericii Universale, prin reaşezarea în drepturile cuvenite a cultului Sfintelor Icoane, prin hotărârea sinodală din ziua de 11 martie 843. Aşadar vom asculta cuvintele Sf. Ioan Evanghelistul: «Şi i-a zis Natanael: “Din Nazaret poate fi ceva bun?” Filip i-a zis: “Vino şi vezi!”» (Ioan, 1, 46), iar cuvintele acestea, ne vor arăta că Ortodoxia înseamnă normalitate, mai ales că etimologic înseamnă «dreapta credinţă», vieţuire creştină autentică, normală. Desigur, o astfel de afirmaţie, nu trebuie să ne facă exclusivişti, iar ortodoxia nu trebuie percepută în chip unilateral, în sensul că acei cu credinţă catolică, protestantă sau de alte confesiuni, ar fi «anormali», excluşi de la mântuire. Deci, o imprudenţă gravă să considerăm că numai acela care trăieşte în sânul Ortodoxiei, ar fi adevăratul credincios, pentru a nu repeta greşeala iudeilor care pe vremea propovăduirii Mântuitorului Iisus Hristos, îi priveau cu dispreţ pe samarineni, cananei, gadareni etc., sau, în general, pe alte popoare decât «cel ales», întrucât nimeni nu trebuie să pună limite iubirii atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu, care «voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină» (I Tim. 2, 4). Aşadar, pentru cei cu mintea plină de înţelepciune, să fie înţeles şi asumat faptul că Ortodoxia o considerăm credinţa normală, în sensul că propovăduieşte învăţătura curată, primită de la Mântuitorul Iisus Hristos, păstrată în Biserica întemeiată de El, transmisă prin Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor, formulată şi tezaurizată apoi de către Sfinţii Părinţi ai celor şapte sinoade ecumenice. Unitatea de credinţă a Bisericii dreptmăritoare cinsteşte sângele martirilor şi al mărturisitorilor ei, experienţa şi înţelepciunea Părinţilor apărători ai icoanelor, credinţa de neclintit a poporului drept credincios, iar în amintirea acestora şi pentru sărbătorirea triumfului dreptei credinţe asupra tuturor ereziilor, începând cu data de 11 martie 843, neîntrerupt, în prima duminică a Postului Sfintelor Paşti, Biserica Ortodoxă de pretutindeni prăznuieşte, an de an, Duminica Ortodoxiei, intonând împreună cu imnograful: «Cinstea icoanei se înalţă la chipul cel dintâi»! Pentru aceasta, cu dragoste să cinstim icoanele Mântuitorului Hristos şi ale tuturor sfinţilor, pentru ca sub îndrumarea lor, să nu mai fim supuşi niciodată necredinţei şi păcatului!
Icoana este Lumina pe care Dumnezeu o revarsă în lume prin Fiul Său
Prin urmare, în această primă Duminică a Postului Mare, dacă revedem parcursul liturgic al acestei prime săptămâni, observăm că prima paremie din Cartea Facerii, care a fost citită luni seara la vecernie, ne vorbeşte despre primele trei zile ale creaţiei lumii. În prima zi a Creaţiei, Dumnezeu spune: “Să fie lumină!”, iar paremia se opreşte la ziua a treia, înainte de crearea luminătorilor, făcuţi de Dumnezeu abia în ziua a patra. Aşadar, lumina primelor trei zile ale Creaţiei şi cea cu care începe Sfântul şi Marele Post este alta decât cea a soarelui, fiind lumina necreată a Feţei Lui Dumnezeu, acea lumină negrăită care se revarsă peste lume, pentru că Postul stă sub semnul luminii dumnezeieşti. Deci, această primă Duminică a Postului este o sărbătorire a unei înălţătoare lumini, pentru că icoana este mărturia arătării lui Dumnezeu în Chipul Său, Iisus Hristos Cel întrupat. Valoarea incontestabilă a icoanei o reprezintă lumina pe care Dumnezeu o revarsă în lume prin Fiul Său făcut om, iar sfinţii pictaţi în icoană sunt oameni transfiguraţi de aceasta lumină care străbate veşmintele sfinţilor şi înconjoară ca o aureolă chipurile plăcuţilor Lui Dumnezeu. Deci, această lumină pune în evidenţă chipul dumnezeiesc întipărit în sfinţi! De aceea, spunem că icoana îl înfăţişează pe omul curăţit, în firea sa restaurată, ajuns la asemănarea cu Dumnezeu. Aşadar, omul însuşi este o icoană, iar noi putem înţelege motivul pentru care diaconul sau preotul cădesc atât icoanele, cât şi pe credincioşii aflaţi în biserică, iar omul trăitor în această viaţă, din păcate, face ca acest chip sfânt dăruit de Dumnezeu să fie desfigurat de povara păcatului sau, din fericire, să devină strălucitor până la asemănarea cu Proniatorul vieţii noastre. Dacă privim cu atenţie modul de reprezentare a sfinţilor din icoanele ortodoxe, observăm că aceştia sunt subţiaţi, rugători alungiţi parcă într-o întindere permanentă spre Dumnezeu şi încercând să facă tot mai mult loc luminii, pentru ca aceasta să strălucească prin ei. În acest fel, atitudinea lor se prelungeşte în viaţa noastră sub forma postului prin care trupul şi sufletul se curăţesc de păcate şi de patimi, firea se «subţiază», se spiritualizează şi se limpezeşte, pentru ca lumina Lui Dumnezeu să poată străbate viaţa noastră. Deci, să reţinem faptul că postul este un mijloc de purificare şi spiritualizare, dar, în acelaşi timp, el înseamnă şi iluminare. Ca să invocăm chiar paremia mai sus amintită, să reţinem că Postul Mare, care mai este numit şi Postul Paştilor, are la începutul şi la sfârşitul său Lumina, la început lumina pe care Dumnezeu a revărsat-o peste lume, iar la sfârşit este Lumina care izvorăşte din Mormântul Sfânt. Între aceste două repere fundamentale şi de referinţă, postul apare ca un drum al nostru prin lumină, pe parcursul căruia viaţa noastră se curăţeşte, se transfigurează şi se umple de strălucire, pentru ca şi noi, asemenea sfinţilor din icoane, să ne putem îmbrăca în lumina Învierii Lui Hristos. Iar, aşa cum soarele a fost creat după trei zile, în acelaşi fel Hristos Înviază din mormânt după trei zile, în acel nor alb strălucitor, pentru a fi noul soare al lumii, care, împreuna cu El, iese din întunericul morţii. Sfânta Înviere descoperă sensul existenţei lumii, care nu se mai îndreaptă spre moarte, ci, spre transfigurare, pentru a se împlini în lumina care va cuprinde «şi cerul, şi pământul, şi cele dedesubt». În aşteptarea acestei minuni a Învierii, vom înţelege că Postul înseamnă chiar starea noastră de normalitate, de înfrânare de la rău, de a ne îndeletnici cu fapte bune, de pregusta din asceză, din starea de trezvie, dar mai ales de rugăciune curată şi neobosită, prin care inima noastră devine sensibilă la manifestarea Luminii Lui Dumnezeu.
Preludiu la cuvântul Despre «SFÂNTUL şi MARELE SINOD DIN CRETA», 16-26 iunie 2016
Iată, pentru «Duminica Ortodoxiei», parcurgând cu atenţie broşura difuzată de către Patriarhia Română, Despre «SFÂNTUL şi MARELE SINOD DIN INSULA CRETA (GRECIA)», 16-26 iunie 2016, al celor zece Biserici Ortodoxe Autocefale, am găsit de cuviinţă să prezentăm doar un «preludiu» al acestui «prilej de întâlnire şi comuniune», tocmai pentru a confirma şi a întări «conştiinţa de sine a Bisericii Lui Hristos, celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească», iar cu promisiunea că vom reveni mai pe larg asupra acestui interesant subiect de dezbatere, pentru început, nu facem altceva decât sensibilizarea atenţiei asupra unui aspect extrem de delicat şi adecvat, mai ales Duminicii acesteia, ca şi tuturor Duminicilor sufletului nostru, Duminicilor «spiritului» nostru, cum spunea marele filosof german G.W. F. Hegel, deoarece Sinodul mai sus amintit, nu a schimbat nicidecum esenţa vieţii liturgice, iar participanţii la acest «prilej de comuniune», ierarhii prezenţi, doar «s-au aplecat asupra unor teme de actualitate şi au căutat soluţii la problemele pe care le întâmpină omul contemporan»!
Profesor, Vasile GOGONEA
