Pericopa Evanghelică a Duminicii a 17-a după Rusalii, pe care o numim și a femeii Canaanence se dovedește plină de învățătură, pentru că ne arată cu prisosință, ce înseamnă stăruința în rugăciune și cât de mult poate să cântărească înaintea Lui Dumnezeu tăria credinței noastre, în condițiile în care Dumnezeul milei și al mântuirii duhovnicești ne poate vindeca deopotrivă suferința sufletească și trupească.
Dincolo de cântărirea unei fapte minunate din Viața pământească a Mântuitorului Iisus Hristos, putem desprinde fiecare dintre noi că Lumina cea Adevărată este Calea pe care o străbate Cuvântul sfințitor, pentru a ajunge la toată lumea: copii şi adulţi, bărbaţi şi femei, evrei şi străini, bogaţi şi săraci, lume cultă, dar şi popor precum păstorii din munții cei înalți, fiindcă Iisus a venit să ne înveţe că Dumnezeu priveşte la inima fiecăruia dintre noi şi nu caută pe cineva care ar fi mai special și mai merituos decât altul.
“O, femeie, mare este credința ta! Fie ție după cum voiești” (Matei 15, 28)
Stăruința în Rugăciune şi credinţa femeii canaanence din Sfânta Evanghelie a Duminicii acesteia s-a dovedit atât de mişcătoare, de plină de perseverență, ancorată în actualitate, stăruitoare şi plină de smerenie, că Îl vedem pe Însuşi Mântuitorul Hristos mirându-se şi zicând: “O, femeie, mare este credinţa ta”! În cele din urmă, vedem cu toții că pentru rugăciunea ei fierbinte şi pentru străduinţa ei, Dumnezeu face zadarnică puterea iadului şi vindecă pe fiica ei, alungând chiar demonul care o chinuia pe biata copilă. Această Sfântă Evanghelie ne-o pun înainte sfinţii părinţi, ca să învăţăm de la această femeie păgână stăruinţa în rugăciune şi mai ales smerenia şi credinţa înaintea lui Dumnezeu, mai cu seamă ca să ne întărească înlăuntrul ființei noastre tot ceea ce sporește nădejdea izbăvirii. Dacă Domnul Hristos a primit şi a ajutat pe această femeie păgână, cu atât mai mult vom fi ajutaţi și noi, cei care avem pecetea Botezului în numele Sfintei Treimi. Dintru început, deslușim faptul că femeia Canaaneancă păcătuise mult din moment ce intrase diavolul în copila ei, mai ales că neamul acesta al fenicienilor devenise vestit prin negustoriile de tot felul și prin strângerea unor bogății nemăsurate în orașele Tir şi Sidon, unde vedem că locuia această femeie canaaneancă. Locuitorii din aceste oraşe duceau o viaţă de lux şi în desfrânări, iar omul nemăsurat aduce după sine și desfrânarea cea mai înjositoare! Din scrierile vechi se cunoștea că ispita cea mai grozavă în cultul oficial al fenicienilor era și păcatul cel mai ruşinos, numele său fiind întotdeauna desfrânarea. Faptele cele mai desfrânate şi mai criminale erau faptele preferate ale zeiţei Astarte, iar sus-pușii, regii și slujitorii acestora erau primii în fapte reprobabile, mai ales că poporul se lua după ei, întrecându-se cu toţii în a “comite” acele fapte care nu erau altceva decât cele mai necurate urgii și decadențe. Femeia Canaaneancă din Pericopa Evanghelică, în pofida faptului că era străină de neamul evreilor, le dă o lecţie tuturor, iar noi știm că în jurul Lui Iisus erau multe persoane, unele care se îndoiau de el, erau mefiente și nu credeau în ceea ce le spunea El!
Credința cea mare și stăruitoare a femeii canaanence…
Să ne amintim de ceea ce se întâmplase la Nazaret, când îi puneau întrebări capcană pentru a-L pune la încercare, sfârşind chiar cu Iuda Iscarioteanul, cel care L-a vândut pe Mântuitor pe 30 de arginţi. Poate că nimeni nu se aştepta la ceva bun de la această femeie și toți cei din jurul Fiului Domnului voiau ca aceasta să înceteze a mai vorbi în urma Sa, pentru că nu se cădea ca Dumnezeu înomenit să aibă pe urmele Sale o femeie de acest fel, frivolă și păcătoasă! Dar, spre surprinderea tuturor, Iisus recunoaşte în cele din urmă că această mamă avea o mare credinţă în sufletul său. Ea poate că nu a învățat religia la şcoală, poate că nu mergea în fiecare Duminică la Biserică, poate că nu avea deschiderea către Lumina credinței, dar atunci când s-a aflat în apropierea Lui Iisus, şi-a deschis inima cu adevărat și s-a încredinţat Lui, și orice i-ar fi cerut Mântuitorul, ea ar fi îndeplinit. Când face referire la firimiturile care se dau câinilor, ea însăși se asociază prin asemănare cu aceștia, pentru că ne spune că nu vrea la masă cu stăpânii, dar, primeşte ceva de mâncare. Ea nu se lăcomește să ceară prea mult, iar Iisus îi arată că o ascultă. El ştie bine că femeia aceasta nu este din rândul poporului ales, dar El a venit pentru toţi. Spre marea surprindere și ca un paradox, pe Mântuitorul, de multe ori străinii sunt cei care îl primesc mai bine decât ai Lui. Credința cea mare și stăruitoare a femeii canaanence a fost arătată și lăudată nu de un prooroc, apostol, ierarh sau dascăl al Bisericii Lui Hristos, ci de Însuși Domnul și Mântuitorul, cunoscătorul și deslușitorul tainelor inimilor omenești! El apreciază la superlativ, în fața poporului, credința cea mare a femeii canaaneence, chiar dacă este o femeie păgână, necăjită și străină, venită tocmai din Fenicia Siriei, după cum ne arată dumnezeiescul Evanghelist Marcu, rugându-L pe Domnul cu lacrimi din durerea inimii sale să alunge răul din fiica ei demonizată. Poate că în sinea ei putea să arate că nu știa cine este Hristos, deoarece doar auzise și ea de la alți credincioși iudei, că Iisus Hristos este din neamul lui David, împăratul și proorocul. Auzise de sfintele Sale minuni pe care le făcea în poporul lui Israel și credea cu toată tăria inimii sale că va face milă și cu dânsa. Această femeie străină de poporul ales, văzând mulțimea ce urma pe Mântuitorul, nu îndrăznește să se apropie prea mult de El, ci de departe strigă: “Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea rău se chinuiește de diavol!“ (Matei 15, 22), dovedind stăruință și o perseverență demnă de apreciat!
“Doamne, dacă miluiești pe fiica mea, pe mine mă miluiești”
Să nu uităm că trei lucruri mari stăpâneau mintea și inima ei: mai întâi, credința tare către Dumnezeu, în al doilea rând, speranța ei neclintită că că Domnul o va asculta și-i va împlini cererea, iar în al treilea rând, mila cea mare pentru suferința fiicei sale. Pe toate aceste trei gânduri le-a scos la lumină din inima sa, când a zis: “Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David!“ (Matei 15, 22), ca o evlavioasă creștină, am zice noi azi! Așadar, cerând milă de la Domnul pentru ea, Îi zice că fiica ei rău se chinuiește de diavolul, rostind cu durere: “Doamne, dacă miluiești pe fiica mea, pe mine mă miluiești. Aceasta este durerea inimii mele și pentru aceasta strig către Tine, să faci milă cu fiica mea și să izgonești duhul cel rău din ea, pentru că o chinuiește cumplit”! Fără îndoială că aflând ea despre minunile Fiului Lui Dumnezeu, credea că și pe fiica ei o va vindeca. Dar în prima fază, cu toată strigarea ei din inimă, Mântuitorul nu i-a răspuns un cuvânt (Matei 15, 23). Atunci ne întrebăm: Oare nu-i era Lui milă de ea și de fiica ei? Oare n-a venit El să caute și să mântuiască pe cel pierdut? (Matei 18, 11; Luca 9, 55). Totuși Dumnezeu ne îndeamnă la stăruința în rugăciune, cea care dovedește tăria credinței noastre! Vedem foarte bine că femeia nu-i spune Domnului: “Ai milă de fiica mea”, ci “Ai milă de mine!” Fiica acestei femei era chinuită de diavol, dar mama plină de durere a cerut milă pentru ea însăşi. De ce? Pentru că fiica, în boala ei nestăpânită, nici nu mai ştia de sine, nu-şi mai dădea seama de grozăvia chinurilor pe care le încerca, precum îşi dădea seama biata mamă îndurerată. De aici se vede şi dragostea cea mare a acestei femei pentru copilul ei. Mama suferea de răul fiicei sale, de parcă ar fi fost al ei, pentru ca noi să înțelegem că Acela care are milă de fiica ei, de ea are milă, de nefericita mamă. Cum să ai milă de ea, fără să ai milă de fiica ei? Fără îndoială că nebunia fetei îndurera întreaga casă, pe toate rudele, pe toţi prietenii, iar din păcate, duşmanii se bucurau. Mormânt întristat era acolo, nu casă de oameni, pentru că nu răsuna întrînsa decât plânsetul şi hohotele nebuneşti ale fetei bolnave. Putea mama să vorbească despre altceva, să ceară altceva? Se poate să fi avut pe suflet şi vreun păcat pentru care să se fi abătut asupra fetei asemenea nenorocire, motiv pentru care ea Îi spune Domnului: Miluieşte-mă! La început, vedem că Domnul nu i-a spus niciun cuvânt, deși nu obişnuia Hristos ca să nu răspundă la întrebările şi cererile oamenilor. Atunci, să ne întrebăm,oare, de ce n-o ia în seamă pe această biată femeie? Pentru ca ochii celor care nu văd adevărul adevărat, nici să nu se deschidă, pentru ca femeia să dea şi mai mult glas credinţei sale, şi toţi cei dimpreună cu Hristos să vadă şi să înţeleagă taina cea mare a credinței și puterea celui care crede cu adevărat.
Uimitoarea pildă de stăruinţă pe care a dat-o această femeie Canaaneancă
Mântuitorul, ca și când n-ar fi băgat de seamă strigarea ei și nici rugămințile sfinților Săi ucenici, răspunde negativ, zicând: “Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15, 24)! Și auzind aceste cuvinte ale Mântuitorului, biata mamă îndurerată, nu se deznădăjduiește de mila Lui, ci vine și se închină cu și mai mare smerenie înaintea Mântuitorului, zicând: “Doamne, ajută-mă!”, adică: Doamne, nu mă lăsa, că singura mea nădejde numai spre mila și puterea Ta fără de margini mi-am pus-o și cred că vei face milă și cu mine, cea străină și nevrednică de îndurarea Ta. Căci numai Tu știi cu adevărat durerile inimii mele! Dar, în mod surprinzător, chiar și după această stăruință din inimă, biata femeie este respinsă de Mântuitorul care zice: “Nu este bine a lua pâinea fiilor și a o arunca la câini”, iar prin câini înțelegem aici pe păgâni, pentru viața lor necurată și pentru închinarea lor la idoli. În schimb, pe iudei îi numește fiii lui Avraam, pe când pâinea înseamnă facerile de bine ale Mântuitorului nostru. Dar, ce face îndurerata mamă, auzind că este socotită în rândul câinilor? Oare, deznădăjduită se supără? Oare nemulțumită hulește? Oare se descumpănește de mila și de ajutorul ce-l așteaptă de la Preabunul nostru Mântuitor? Nu, nicidecum! Ea se smerește foarte adânc în inima sa și se socotește cu adevărat în rândul câinilor, având în continuare nădejdea unui câine către stăpânul său, că până la urmă îi va arunca și ei o firimitură de pâine, adică nu o va lăsa nemiluită cu totul. Desigur, o umilinţă şi o credinţă mai mare ca acestea, nimeni n-a văzut până atunci, iar Iisus o priveşte din nou şi, plin de admirare, îi zice: “O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie după cum voieşti”! În cele din urmă, fericita mamă a crezut şi n-a mai stat la îndoială, s-a sculat veselă, mulţumindu-I binefăcătorului său, închinându-se și plecând la casa ei unde și-a aflat pe fiica ei liniştită, veselă şi pe deplin sănătoasă. Mare-i minunea Ta, Doamne! Aproape în toate cărţile sfinte se vorbeşte despre închinarea la idoli, dar idolii sofisticați și suprasofisticați ai vremurilor noastre sunt tot aceiași, numai că şi-au schimbat unele forme, au îmbrăcat altele mai diabolice, mai ascunse de ochii necunoscătorilor, pentru că se îmbracă în haine luxoase, circulă în mașini care sfidează sărăcia milioanelor de năpăstuiți, iar pentru aceasta sfinţii părinţi condamnă toate viciile şi patimile acestea lumești ale modernismului și post-modernismului cosmopolit! Evanghelia Dumincii acesteia ne învață despre uimitoarea pildă de stăruinţă pe care a dat-o această femeie Canaaneancă dintr-un neam considerat păgân. Deci, fie ca ea să ardă ca un foc viu în cugetul tuturor celor care se consideră credincioşi, dar sunt învârtoşaţi şi reci la inimă, pentru că nu realizează faptul că Dumnezeul milei ne îndeamnă la stăruința în rugăciune!
Prof. Vasile Gogonea
