Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa/Dumnezeu e Binecuvântat pentru vindecarea prin Iubire

În Duminica a 7-a după Rusalii se va citi la Sfânta Evanghelie despre minunea Vindecării a doi orbi şi a unui mut în Capernaum (Matei 9, 27-35), iar ca mărturisitori ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos, noi suntem propovăduitori la tot ceea ce a făcut Domnul în viața Sa pământeană, la tot ceea ce ştim din Sfânta Evanghelie, la tot ceea ce ştim despre minunile vindecării celor aflați în suferință, deoarece ne dovedim și mărturisitori ai faptului că Domnul Iisus Hristos, cândva, aici, pe pământ, a dat vedere la doi oameni fără vedere, care L-au rugat să le dea lumina vederii şi a dat grai unui om care nu vorbea. Mărturia noastră o dăm pentru credinţa pe care o avem, dar dacă nu credem în aceste două minuni propovăduite în această Duminică a 7-a după Rusalii, prin citirea din Sfânta Evanghelie și prefațate de «Schimbarea la Față a Domnului», evident, că nu vom fi nici martori ai Domnului Iisus Hristos, iar dacă nutrim încrederea în aceste minuni, credem pentru toată viaţa şi-L avem la temelia vieţii noastre.

“Şi trecând Iisus pe acolo, Îl urmau [pe El] doi orbi, care strigau şi ziceau: «Miluieşte-ne pe noi, fiul lui David»”
Evanghelia Duminicii a 7-a după Rusalii, ne oferă spre meditaţie și reflecție două vindecări săvârşite de către Mântuitorul Hristos, a doi orbi, cerându-I cu credinţă izbăvire lui Iisus și a unui mut, care avea şi demon, la insistenţele celor apropiaţi lui, căruia Domnul i-a dezlegat graiul şi acesta a putut vorbi. Desigur, ceea ce ar trebui să ne atragă atenţia în chip deosebit, în această Pericopă Evanghelică, este acea atitudine pe care o numim adeseori în termen mai elevat «discreţie», pe care Domnul o cere celor doi orbi vindecaţi: “Vedeţi, nimeni să nu ştie!”. Evident, nu este pentru prima dată când Hristos nu acceptă, cum am spune noi, mediatizarea sau difuzarea unei minuni, aceasta fiind o practică permanentă a Sa. O singură dată a cerut să-I fie vestită minunea săvârşită, în ţinutul Gherghesenilor (Lc. 8,39], pentru că a fost împiedicat El însuşi să propovăduiască acolo. De aceea, ar fi foarte nimerit să ne întrebăm, plecând de la logica simplă a veacului acestuia: cum de nu «a făcut uz» Mântuitorul Hristos de această putere a facerii de minuni? Pentru că am fi tentați să credem, cei mai mulţi dintre noi, că dacă Domnul ar fi făcut minuni în fiecare ceas, la fiecare pas şi în fiecare cetate, şi nu ar fi oprit în chip expres mediatizarea acestora, ar fi înţeles necredincioşii iudei din vremea Sa că au de-a face cu însuşi Dumnezeu şi nu L-ar mai fi dat la moarte? Dar, Mântuitorul Hristos a săvârşit minunile pe care le cunoaştem, doar în situaţiile în care se impunea să fie săvârşite acestea, la solicitarea celor care sufereau sau îl rugau, dar nu a abuzat niciodată de aceste fapte care i-ar fi asigurat «succesul» sigur şi deplin. Evident, nu e de ajuns ca să avem ochi pentru a vedea trupește, ci, trebuie să și vedem dincolo de aparențe. Iar dacă vedem lucrurile din jur, din cauza sănătății fizice a ochilor noștri, adevărata sănătate a sufletului, care vine din credință și din sfințenie, ne dă posibilitatea să avem adevărata vedere a esenței. Iar dacă vederea fizică înseamnă răsfrângerea luminii în ochii noștri, din afară spre înlăuntru, vederea duhovnicească e o vedere din lăuntru spre în afară, Harul Lui Dumnezeu fiind lumina minții noastre!

«Atunci S-a atins de ochii lor zicând: “După credinţa voastră să vi se facă vouă”»
Evanghelia Duminicii a 7-a după Rusalii ne confirmă faptul că Dumnezeu e binecuvântat pentru taina vindecării prin iubire, deoarece minunea nu trebuie să se întâmple în afara noastră şi, cu atât mai mult, nu trebuie să aibă nimic comun cu «spectaculosul» televizat! Minunea trebuie să se întâmple cu fiecare dintre noi şi, mai ales, înlăuntrul nostru! Viaţa în Dumnezeu nu trebuie să fie o fugă după minuni exterioare, o «navetă» sau o perindare de la o minune la alta, căci acestea sunt «şocuri» şi «impresii de moment» care trec la fel de repede pe cât au şi durat, minuni «care ţin trei zile», cum zice românul nostru. Deci, ne trebuie «Cuminţenia Pământului», cum ar spune marele Brâncuși, sau «cuminţenia credinţei», cu o viață liniştită și în comuniune cu Dumnezeu! Nu din şoc în şoc, din impresii tari în impresii şi mai tari, pe care să le povestim apoi cu emfază tuturor pentru amuzamentul personal, pentru că în felul acesta riscăm să cădem în păcatul mândriei sau al lăudăroşeniei, departe de viaţa în Hristos! Omule creștin, în casa ta, la bisericuţa din satul tău, în sufletul tău, cuminte şi liniştit, cultivă această viaţă care trebuie să curgă precum curge apa cea lină pe teren neted, iar nu peste bolovani, cu şocuri şi «senzaţii tari», atâta vreme cât ai certitudinea că Dumnezeu e binecuvântat pentru taina vindecării tale prin iubire! De prea multe ori, cei care suntem fără lumină duhovnicească în noi înșine, vedem numai ceea ce ne interesează la modul egoist și limitat, iar de celelalte lucruri facem abstracție, dar, când faci abstracție de alții, de toți ceilalți, pentru ca să-ți vezi doar de afacerile tale, atunci ești orb pentru alții și ești orb și pentru tine, pentru că lucrurile acestei lumi sunt create de către Dumnezeu ca materiale «de construcție» ale comuniunii și nu ale egoismului. Când tindem să devenim propriii noștri idoli, începem să ajustăm tot ceea ce se petrece în jurul nostru la interesele noastre mărunte, meschine, enervându-ne, ba că plouă, ba că nu plouă, ba că avem mai mulți bani sau că nu suntem și mai băgați în seamă, pentru că mai și considerăm că lumea începe cu noi și că toate sunt pe fața acestui pământ pentru ca să ne satisfacă pornirile noastre egoiste! În mare măsură, dacă nu chiar totdeauna, iubirea de sine te face «o casă fără ferestre», iar «ferestrele» ființei noastre sunt ochii «construiți» de Dumnezeu în îmbinarea desăvârșită a ființei noastre, tocmai în acest scop, de a iradia lumina duhovnicească din suflet și, prin acești ochi să intre în noi, tot mai multe persoane și lucruri pentru care să-L binecuvântăm pe Dumnezeu pentru Taina vindecării prin Iubire!

Şi mulţimile se minunau zicând: «Niciodată nu s-a arătat astfel în Israel»
În Evanghelia Duminicii a 7-a după Rusalii, constatăm cu surprindere că, de fapt, mai toți suntem orbi, chiar dacă vedem bine cu ochii fizici, dacă nu suntem străbătuți și dacă nu suntem plini de Lumina Lui Dumnezeu, cea prin care ochii inimii Îl văd și Îl recunosc pe Dumnezeu, Creatorul întregii făpturi. Și numai când omul, în întregimea sa, strigă spre Domnul, adică e o rugăciune plină de ardoare și cere miluirea Lui, atunci El îl învață cele ale casei Lui (Lc. 9, 28), Se întreține cu el în rugăciune, Se atinge de ochii Lui (Lc. 9, 29) și îi deschide (Lc. 9, 30) pentru a pătrunde Taina cea nedeslușită. Pentru că vederea cea adevărată, cea duhovnicească, e un dar al credinței și al ascezei continue și ea trebuie întreținută printr-o totală apropiere de Domnul Slavei, adică, prin împlinirea poruncilor Sale. Iar, când Îl vezi pe Dumnezeu și dreptatea Lui cu tine și cu întreaga lume, atunci dorești să o mărturisești tuturor (Lc. 9, 31) pentru ca toți să se bucure de mântuirea Domnului. Orbii din Evanghelia Duminicii acesteia au credință și nădejde multă față de Fiul lui David (Lc. 9, 27), adică față de Mesia, însă lumina ochilor și vederea duhovnicească au fost darurile Lui pentru ei, pentru ca să ne arate că infirmitatea nu e o povară în ceea ce se dovedește a fi mântuirea noastră, ci, cel mai adesea, ea este un motiv puternic de întărire în lupta duhovnicească. A trăi în cunoașterea Lui Dumnezeu și în trăirea poruncilor Sale înseamnă să dorești să vezi și mai mult, și mai clar, și mai din lăuntru Voia Sa, pentru că această dorință sfântă vine din iubirea față de Cel care ne luminează continuu și Care ne învață că El e discret în raportarea Sa față de noi (Lc. 9, 30), doar că inima noastră e bine să fie plină de mulțumire pentru toate cele dăruite de către El (Lc. 9, 31), Dumnezeu Cel binecuvântat pentru taina vindecării prin Iubire și Care ne umple de lumină în tăcerea rugăciunii noastre. Numai Dumnezeu ne dă darul de a vedea din ce în ce mai departe prin ochii credinței și ai Harului Său, ne deschide Calea spre veșnicie, pentru că ne dă să strângem în rugăciunea noastră întreaga lume pentru a I-o redărui Lui, Celui care ne-a dat-o atât de încântătoare și de profundă. Finalul Pericopei Evanghelice ne arată cele două tabere ale lumii: unii care admiră binele, minunea, adevărul (Lc. 9, 33), pe când alții transformă minunea în glumă, mitologizează minciuna, îi demonizează pe alții prin ceea ce fac (Lc. 9, 34), dovada indubitabilă că fariseii, după cum vedem (Lc. 9, 34), nu neagă evidența minunii, ci pe Autorul minunii, fără a fi plini de Harul Lui Dumnezeu și a trăi în sfințenie. Căci intenția perversă și lipsa de lumină duhovnicească, de multe ori ne fac să spunem prostii multe și nevrute, să motivăm inadmisibilul și să statuăm lucruri care nu sunt în derularea firească a Tradiției Bisericii noastre. E bine să se vadă că în viaţa noastră suntem cu adevărat credincioşi, să se vadă în viaţa noastră că suntem doritori de înaintare duhovnicească, să se vadă în viaţa noastră că trăim altfel decât necredincioşii, să se vadă în viaţa noastră că avem vedere duhovnicească, dar cel mai mult să se constate că Dumnezeu e binecuvântat pentru taina vindecării noastre prin Iubire!
Profesor, Vasile GOGONEA