„În anul 1952, în urma unui concurs riguros, au fost admiși la Școala Pedagogică de Băieți din Târgu-Jiu patru elevi din comuna Stejari (fostă Cordești) “Asproiu Constantin, Dascălu Gheorghe, Diaconu Ion și Ușurelu Dumitru. Era o realizare deosebită pentru o școală gimnazială rurală. Dintre aceștia, Dascălu Gheorghe și Diaconu Ion erau elevii performanți ai clasei, premianți în fiecare an.
Gheorghe Dascălu s-a ivit pe lume la data de 15 august 1938, în comuna Stejari, județul Gorj, fiind cel de-al doilea fiu din cei șapte, cinci frați și două surori, ai lui Constantin și ai Victoriei, oameni simpli, țărani mijlocași, harnici și buni gospodari. Fiind inteligenți și primind o bună educație în familie, cinci au terminat studii superioare. Tatăl, plecând de la premisa că „ Ai carte, ai parte”, ia calea Bucureștilor și lucrează ca muncitor necalificat la Casa Scânteii, pentru a-și întreține familia și a da posibilitate copiilor să-și continue studiile.
Colegul nostru, Gheorghe Dascălu, era un băiat înalt cu ochii albaștri, cu trăsături armonioase ale feței, cu părul castaniu, bogat, ușor buclat în frunte. Dotat cu o inteligență scăpărătoare, dublată de o voință puternică, perfect educată, deși învăța la toate materiile, era considerat „matematicianul” clasei. Dând dovadă de solicitudine și mărinimie, venea în sprijinul colegilor care îl consultau asupra modului de rezolvare a unor probleme mai ales de aritmetică și de multe ori înțelegeau mai bine explicațiile acestuia decât ale profesorului. Prin desființarea Școlii Pedagogice din Târgu- Jiu, 1955, elevii clasei noastre au continuat cursurile ultimului an de studii (1955-1956) la Școala Pedagogică Mixtă din orașul Craiova, iar Dascălu Gheorghe, la București. Spre uimirea colegilor, „matematicianul” Gheorghe Dascălu a absolvit Facultatea de Filologie a Universității București. Pe tot parcursul vieții, a reușit să împace rațiunea cu afectul, să păstreze un echilibru între eul rațional și cel afectiv. Repartizat la un grup școlar industrial din orașul Babadag, Gheorghe Dascălu a fost un eminent profesor de limba și literatura română.
Având în vedere responsabilitatea profesorului ca producător de valori spirituale și umane, cărțile, adevărate fântâni din care izvorăsc ideile, i-au fost cei mai apropiați prieteni, de aceea, prima lui grijă a fost să-și întemeieze o solidă bibliotecă, locul în care și-a petrecut cea mai mare parte a timpului, studiul a fost preocuparea lui cea dintâi, conștient că autodidaxia este cheia de boltă pentru respingerea rutinei și a lenei intelecuale. Serios, corect și scrupulos, pornind de la faptul că forța exemplului este decisivă în actul didactic, fiind cel mai de seamă mijloc educativ, că exemplele sunt „ramuri ce nu se usucă niciodată” (Șerban Cioculescu), Gheorghe Dascălu a căutat să fie un model de comportare în familie, în școală și societate.
Preocupat permanent de perfecționarea învățământului, a metodelor de educație, numele lui apărea deseori în „Revista de pedagogie”, o lungă perioadă a fost redactor corespondent al hebdomadarului „Gazeta învățământului”, ulterior „Tribuna școlii” sau „Tribuna învățământului”. Textele sale publicistice legate de învățământ și de educație au constituit serioase îndreptare pentru munca didactică. Neobosit gazetar și condeier de talent, a colaborat la revistele și cotidienele tulcene și naționale („Limbă și literatură”, „Limba și literatura română pentru elevi” și la prestigioasa revistă „Lumea”, mult timp s-a aflat la conducerea învățământului tulcean, ca director de liceu la Babadag și inspector școlar. Prin grija regretatului profesor și director, mare iubitor de cultură, secția reală și cea umană au fost reunite, iar la propunerea sa, liceul păstorit de el va purta numele unei minți atotcuprinzătoare, deschizătorul unei tradiții enciclopedice în cultura românească, Dimitrie Cantemir. Ca om al cărții, Gheorghe Dascălu a încredințat tiparului un volum de poezii, „ Pe Golgota tăcerii”, Editura Edicop, Bucuresti, 1993, și „Stropi de gând”, Aforisme, partea I, „Stropi de gând dintr-o proză picurând”, partea a II-a, Editura Romfel, București, 1995. „Pe Golgota tăcerii” cuprinde „poezii de sertar”, create în „deceniul de bitum” 1979-1989 și dedicat „Fraților mei, Ilie și Nicolae, prigoniți, hărțuiți, torturați și întemnițați pentru demnitatea și înalta lor atitudine civică. Expulzați apoi în mod sălbatic, din propria lor țară.” Titlul metaforic conține adânci semnificații, în primul rând, cuvântul „golgota”, din franțuzescul „golgotha”, înseamnă un drum plin de suferințe, încercare lungă și grea, calvar. „Golgotă”, nume propriu, este o colină situată în apropierea Ierusalimului, unde a fost răstignit Iisus Hristos. Titlul sugerează tocmai imposibilitatea publicării acestor „poeme de sertar”, având în vedere tematica lor, cuvântul „tăcere” ascunde o metaforă și apare ca un laitmotiv, în acest volum de poezii datate, este des întâlnit în titlurile unor poezii: „Lumina tăcerii”, „Fructele tăcerii”, „Cardiopatia tăcerii” , „Tăcere toxică”, „Organul tăcerii”. Volumul cuprinde poezii preponderent lirice (satire, ode, pasteluri, psalmi), dar și câteva creații epice (fabule), scrise într-o metrică tradițională, dar și modernă, deci între tradiție și inovație. Prima poezie, care dă titlul volumului, „Pe Golgota tăcerii”, „Poesis, azi” și „Ars poetica” reprezintă niște arte poetice, adevărate profesiuni de credință ale autorului. Gheorghe Dascălu resimte puternic „povara cuvântului” nerostit: „ Dacă prin coaja vremii cuvântul nu-mi răzbate,/De ce mi l-ai dat, Doamne, cu vârf și pe-ndesate?/ Mut, poate că fântâna din mine-ar fi secat/Și limba negrăită nu m-ar fi sângerat./ Așa, mi-ai dat povara cuvântului nespus,/ Pe Golgota tăcerii s-o duc spre piscuri, sus,/ Să-mi cadă-apoi prin hăuri în sufletu-mi captiv,/ Să tot reiau urcușul sărmanului Sisif,/ În deznădejdi atâtea, ca frunzele-ntr-un crâng../ Mi-ai dat s-ascult în taină tăcerile-mi cum plâng/ Și se împietresc, de lacrimi stropite, ca să moară,/ Făcând din mine, Doamne, o piatră funerară.” Finalul poeziei pare a fi o previziune, că prea repede autorul s-a risipit în pulberea pământului.
În concepția sa, poezia, ca inefabil, este „jar de gând”, o eternă căutare de cuvinte și idei, chiar și în condițiile în care i-a fost asaltată gândirea poetică, simțind din greu presiunea tăcerii, a reușit să întrețină „flacăra sacră a poeziei”: „Tot forez,/ cu sfredelul gândurilor,/ subsolul sufletului,/ în căutarea zăcământului tăcerii./Deodată simt/presiunea ei…/ Și-atunci,/ prin mii de conducte ale cuvântului,/ scot la suprafață/ nenumărați barili de tăcere,/ de ere geologice primordiale,/ și-i duc la rafinăria limbii,/ să-i transform în eter/ prin care să întrețin/ flacăra sacră/ a poeziei.”
Predomină poezia de atitudine cu puternice accente critice la adresa vechiului regim, multe dintre ele sunt adevărate diatribe, prin care poetul își exprimă „Amazonul mâniei și-al revoltei”, împotriva dictaturii, lipsei de demnitate și corectitudine, servilismului, împotriva modului de viață a oamenilor, infometarea („Viața deocamdată”, „Foamea”, „Șerpii foamei”), cozile („O, cozilor de odinioară”), deposedarea țăranului de pământ, drepturi și libertăți („Fără pământ, țăranul nu-i țăran”), unele vizează chiar cuplul dictatorial („ Plesne de blestem ” și „Omagiu” ). „Artileria” grea a cuvintelor se năpustește și asupra poeților de curte („E ușor a scrie versuri”, „Portretul unui poet de curte”). Cităm din poezia „E ușor a scrie versuri”: „Când îngropi în zmârc de vorbe/ Adevăr ucis în minte/ Pentru galbenii trădării/ Și-otrăvitul blid de linte/ Când te guduri la mai-marii/ zilelor, făcându-i zei,/ Sorcovindu-i la soroace/ Și-n băloase epopei/”. Nu scapă criticii nici cenzura („Străin de Gutenberg”, „O, Gutenberg…”): „N-am putut ca să le-ncherb/ Într-un dram de cărțulie,/Căci bătrânul Gutenberg/Are-arcași cu grea simbrie/ Ce păzesc ca să apară/ Doar grețoasa lor minciună/ Și alungă ca pe-o fiară,/ Tot ce nu le cântă-n strună”. Se adeverește crâmpeiul de vers aparținând lui Iuvenal, în satirele sale : „Facit indignatio versum”(lat.„Indignarea stârnește versul”).
Parcurgând întregul volum, ne dăm seama că autorul e asemenea unui vulcan care clocotește, gata să izbucnească lava, de asemenea, întrevedem o reînviere a spiritului arghezian,, poetul „Cuvintelor potrivite”, nelipsindu-i de pe noptieră, bineînțeles păstrându-și nota personală.
Se înrudește cu Arghezi prin valorificarea întregului tezaur lexical, prin așa-zisa estetică a urâtului, prin virulența verbului, a limbajului, de asemenea, prin materializarea lumii abstracte și dematerializarea lumii concrete și prin asocierea insolită a cuvintelor: „zmârc de vorbe”, „sfredelul gândurilor”, „subsolul sufletului”, „conducte ale cuvântului”, „barili de tăcere”, „jarul rodului”, „praf de aur”, „jar de gând”, „stropi de gând”, „gânduri arse”, „balele minciunii”, ,,coaja vremii” etc.
Iată câteva versuri din „Plesne de blestem”, având ca motto două versuri din „Blesteme” de T. Arghezi : „Și muște câinești țâța-ți să-nțepe/ Umfla-ți-s-ar „aia” ca la iepe/Când fată mânji pociți/ De-a-ndărete/ Să mergi într-o rână, târâș și pe spate!/ Nasul să-ți crape de-atâta scârnă,/ Sluțindu-ți fața cu nara-i cârnă! ”.
Este autorul unor psalmi, în poemul „Psalm interogativ”, adresează divinității mai multe întrebări, așteptând răspunsuri. Interesantă este poezia „Geometrie kafkiană”, pentru ineditul imaginilor poetice. Poezia începe cu o invocație a celebrilor geometri Thales, Pitagora și Euclid, pentru a veni în „veacul nostru insipid”, spre a îndrepta unele nebunii ale unor figuri geometrice : „Linia dreaptă s-a curbat”, „Triunghiul se visează că-i pătrat”, „Pătratul aiurează cum că-i cerc”, „iar Cercul și-a sărit și el din minți”, „Punctul morțiș se-ncrede–n Univers/ Că-i cel dintâi din toate celelalte”. După cum se știe, „centrul”, „cercul”, „crucea” și „pătratul”, sunt simboluri fundamentale. „Punctul” și „cercul” au proprietăți comune : perfecțiune, omogenitate. Cercul poate simboliza timpul, lumea spirituală, transcendentă, cerul cosmic.. Asociația cerc-pătrat, evocă cuplul cer-pământ. Simbolismul triunghiului se suprapune cu al numărului trei. Triunghiul echilateral simbolizează divinitatea, armonia, proporția. Nu întâmplător, la începutul cărții, apare versul unei poezii: „E țara ca-ntr-un miez de apocalips…”.
Chiar dacă este tributar unor influențe din marele Arghezi, din Macedonski, în poezia „Vârtejul formelor” (Macedonski, „Formele”), sau din Marin Sorescu, originalitatea poetului Gheorghe Dascălu rămâne neștirbită. Volumul mai cuprinde și poezii de reflecție, dând la iveală vastele cunoștințe de mitologie, filosofie și istorie.
Dar Gheorghe Dascălu continuă o veche tradiție în cultura universală, începând cu scriitorii antici, ca Hipocrat, care a folosit pentru întâia oară aforismul în denumirea unor precepte medicale, ilustrat în mod strălucit de La Rochefoucauld, Blaise Pascal, Schopenhauer, în opera unor scriitori români, Garabet Ibrăileanu, Lucian Blaga și dă publicității o carte de aforisme cu titlul „Stropi de gând”. Sinonim cu „adagiu”, „apoftegmă”, „maximă”, „sentință”, aforismul este o formulare concisă, lapidară a unei adâncimi de gând, a unui adevăr filosofic. Reținem niște definiții metaforice ale aforismului, aparținând lui Gheorghe Dascălu: „Aforismul este fulgerul minții”; „Aforismul este eliberarea fulgerătoare, prin expresie lapidară a unui gând tainic ce a zăcut îndelung în mintea ta și te-a chinuit într-un mod plăcut”; „Aforismul este o descărcare electrică puternică pe cerul minții incandescente”. Grupate pe indici tematici, volumul cuprinde 265 de pagini. Iată o selecție din „Aforisme”, „fulgere ale minții”:
„Cartea este o piatră pe care se ascute mintea omului”; „Iubirea e poezia vieții și viața poeziei”; „Când omul tace, știe toate limbile” ; „Cine se descurcă pe altul încurcă”; „Unii se înțeleg certându-se, alții se omoară îmbrățişându-se”; „Când hienele sunt luate drept miei, pajiștea pute a hoit”; „Nimeni n-a făcut un rău mai mare omenirii decât omul”; „Gradul pozitiv al sincerității este superior gradului superlativ al adulării”; „Unii vorbesc puțin, deși știu mult; alții vorbesc multe, deși nu știu nimic”; „Iubirea este stropul divin din ființa umană”; „Idealul este „Coloana infinitului” ce trece prin om”; „Brâncuși a învățat de la poporul român să tacă vorbind (a se vedea „Masa tăcerii”), iar poporul român a învățat de la Brâncuși să vorbească tăcând”; „Pământul se învârtește în jurul soarelui, iar omul se învârtește în jurul interesului”; „Omul e stăpân pe sine când e „conștient” de subconștientul din sine”. Parcurgând această carte de aforisme, mi-am dat seama cât de greu e să dai la iveală aceste adâncimi de gânduri, aceste sclipiri ale inteligenței, aceste profunde judecăți izvorâte din subteranele minții lui Gheorghe Dascălu, aflat în momente de zbucium sufletesc și într-o înaltă încordare intelectuală, totul sprijinindu-se pe un ridicat nivel de cultură. Este Gheorghe Dascălu aflat „Între două stări” (titlul unei poezii): „Mă simt legat, ca Prometeu, în lanțuri,/ Ca o cetate ruinată-n șanțuri,/ Ca râul întunecat de mare-n flux,/ Când minții nu-i pot spune : „Fiat lux!” ”.
„Sătul de dogme și „filosofii”,/ Vreau pulsul viu al inimilor vii,/ Desferecat de zise și citate,/Vreau să-mi ascult doar inima ce bate! ”.
În scurta sa proză cu titlul „Stropi de gând dintr-o proză picurând”, Gheorghe Dascălu înfățișează aspecte ale realității contemporane, povestește întâmplări hazlii, cu o rară savoare umoristică, folosind oltenisme neaoșe.
Ca o recunoaștere a unei bogate activități, prin Decretul 307/1970, i s-a acordat Medalia Muncii.
Cinstea, onoarea, demnitatea, modestia, mărinimia, lupta pentru dreptate și adevăr nu l-au părăsit o clipă. A fost un împătimit al profesiei, a avut un suflet nobil, aplecat întotdeauna spre binefaceri. Caracterul lui nobil se asocia cu sclipitoarea-i inteligență. A fost un caracter puternic, un om integru și charismatic. Ce păcat că suntem nevoiți să vorbim la trecut despre Gheorghe Dascălu!… Timpul n-a mai avut răbdare, prea devreme l-a răpit dintre noi, prea devreme l-a chemat Pământul și l-a înghițit întunericul!!! Anotimpul estival l-a adus pe lume și același l-a trecut „de-al lumii hotar”, la 24 iulie 2000, în prag de a împlini 62 de ani. Peste patruzeci de ani a luminat mințile a zeci de generații, iar cu cincisprezece ani în urmă, a pătruns în veșnicia întunericului. A amânat spitalizarea pentru pregătirea bacalaureatului, cu alte cuvinte, a trecut în cele eterne fiind la datorie, precum actorul care sucombă pe scenă jucându-și rolul. A plecat din viață cu mare durere că se desparte de ființele cele mai dragi, de aceea care i-a fost destinată a-i fi iubită și soție pentru toată viața, ai cărei ochi se înrourează mereu și de cele două vlăstare, Lucetta-Amalia și Laurențiu, urmând sudii superioare de inginerie, în acelși timp, cu sentimental datoriei împlinite, ca profesor, soț, părinte și cetățean. „Moartea…. Ce cutremur psihic și cât mister!”; „Cred că ultimul gând al omului când moare este că totuși va mai trăi”, sunt aforisme ale lui Gheorghe Dascălu. Acesta își doarme somnul de veci în cimitirul orașului Babadag. Pe cruce se poate citi următorul epitaf: „Sunt, Doamne, nici o clipă-n timpul Tău,/ Un fir de praf rătăcitor prin hău,/ Un abur printre razele de soare,/ Un strop de rouă pe-un întins de zare” . Este prima strofă din „Psalmul marii uitări”. Marele cărturar a devenit patronul spiritual al Liceului „Dimitrie Cantemir”din Babadag și în fiecare an e sărbătorit la 26 octombrie, de Sfântul Dumitru. Pentru zecile de generații (de elevi) și pentru locuitorii Babadagului, Gheorghe Dascălu e pe cale de a deveni o legendă, un mit și se bucură de o mare prețuire postumă.
Dacă Gheorghe Dascălu ar mai fi în viață, neîndoielnic că s-ar plasa tot în contratimp, săgețile cuvintelor sale ar fi poate și mai veninoase, într-o societate în care banul are mare putere, traiul este pentru bani și nu invers, pervertind sufletele oamenilor, nu mai sunt idealuri, iar nonvalorile sunt luate drept valori, politicul (politicaştrii), generator al unei corupţii fără precedent, este vinovat pentru tot ce s-a întâmplat în cei douăzeci și cinci de ani, în această țară. El, care s-a luptat toată viața pentru dreptate și adevăr, pentru educația elevilor în spiritul unor adevărate valori morale, ar exclama precum vestitul orator roman, Cicero: „O, tempora! O, mores!”(lat. „O, timpuri! O, moravuri!”).
Ultimele două strofe din poezia „Omagiu lui Dinu Păturică”, deși datată la 7 aprilie 1984, se potrivesc de minune pentru vremea în care trăim, a ciocoilor cu bodyguarzi: „Acum îmi pari un simplu găinar,/ Chilipirgiu și-un bișnițar cam fleț,/Pe lângă cei de azi n-ai niciun preț/ Și nici n-ajungi la glezna lor măcar./Dar, dacă-n arta parvenirii ești/ Mai inocent ca cei ce te urmară,/Nu te mâhni!… căci tată te numești/ Al tuturor ciocoilor din țară.”
Dacă timpul ar mai fi avut răbdare, numărul cărților lui Gheorghe Dascălu ar fi sporit, conștient de faptul că „Cine scrie cărți nu moare” și „Cu cartea omul înfruntă vremelnicia și câștigă o fărâmă de eternitate”, așa cum se exprimă în cele două aforisme ce îi aparțin. Prin întreaga sa activitate, prodigioasă și prestigioasă, ca om al catedrei, un adevărat apostol, și talentat scriitor, Gheorghe Dascălu și-a onorat numele, darul sfânt al vieții sale, familia care l-a educat, și-a onorat stirpea gorjeană, cu obârșia în comuna Stejari, pentru acesta, ne luăm îndrăzneala de a ne adresa Domnului Primar și consilierilor din comuna mai sus-amintită cu o rugăminte de suflet: să-l declare „Cetățean de onoare post-mortem”.
Dormi în pace Gheorghe Dascălu!… Iubească-te şi Cerul, şi Pământul!
Iertat să fiu că ți-am tulburat somnul cel de veci și fie ca amintirea-ți să devină o veșnicie!
Constantin E. Ungureanu
