În piesa de teatru „Ziditu-s-a pe sine”, dramaturgul Grigore Gr. Pupăză este din aceeaşi stirpe cu Ion N. Rădoi. Noi, dramaturgii de azi (Roxana Lupescu, George Drăghescu, Lazăr Popescu, Ion Cepoi, Alex Gregora, Valeriu Butulescu, Cristian George Brebenel, Ion Popescu-Brădiceni) ne revendicăm din opera lor.
În „Ziditu-s-a pe sine”, Grigore Gr. Pupăză creionează un portret de om manolic învăţătorului Dumitru Munteanu. Acesta, spirit liberal, cultivă câteva valori fundamentale: patria, şcoala, familia. „Politica” lui e a unui întemeietor, a unui Meşter Manole interbelic, care, încăpăţânat, nu-şi cedează misiunea de apostol în favoarea aceleia de „slugă politică”. Entuziasmul lui Dumitru Munteanu se loveşte însă de stâncile ignoranţei şi invidiei sociale, când îşi enunţă altruismul sacrificial de a edifica o biserică şi de a ridica în sat o şcoală.
În scriitura lui Grigore Gr. Pupăză, intensitatea vocaţiei şi intensitatea iubirii pentru Elena dobândesc mărci sublim-tragice, întrucât eroul e un luptător total, capabil să nu cedeze futilului. Citez din Tabloul al II-lea (La luptă), Scena a IV-a: „Pentru reuşită, voi pune pe altarul sacrificiului priceperea mea întreagă, sănătatea, puterea de muncă şi însăşi viaţa mea, fiindcă ştiu că le jertfesc la temelia unui altar de lumină”.
Îndeplinindu-şi, în acest regim sacru, datoria către Ţară, Munteanu nu pregetă nici o clipă chiar dacă se trezeşte, din pricina răutăţii unora şi altora, anchetat – chipurile – „pentru bătaia aplicată, unui copil, pentru grave nereguli şi furt de bani de la construcţia şcolară”, să continue ceea ce începuse cu patos şi desăvârşită umanitate. În această „junglă” a nimicniciei şi decăderii morale, manifestă în tot soiul de intrigi („făcături”) mincinoase, dascălul Munteanu îşi demonstrează corectitudinea şi puritatea etic-estetică. Întors din război, ca autentic erou, învăţătorul din Delureni îi declară Elenei: „În calea mea stă deschis câmpul unei alte lupte pe care sunt hotărât să cad glorios ori să sun trâmbiţa victoriei… Şcoala, biserica, satul… Iată câmpul de onoare al luptei mele de azi înainte” (vezi Tabloul al V-lea, scena a II-a – n.m.I.P.B.)
Iar Elena i se confesează: „Cu câtă credinţă am păstrat numai pentru tine dragostea mea, în cei doi ani în care ai fost plecat! Câţi peţitori bogaţi şi buni la suflet nu mi-au călcat pragul în acest timp! Toţi s-au izbit de zidul puternic al dragostei ce clădisem pentru tine şi au plecat!” Înţelegem că ea, precum Penelopa, îşi aşteaptă pe Ulysse al ei, să revină la vatră, a cărei preoteasă şi păzitoare fusese ea, cea plină de dor, la căminul visurilor ei domestice.
Dar Munteanu – cel îndemnat de Elena să-şi întoarcă privirile din nori spre pământ – a decis să renunţe la familie şi copii, la tot ce ar putea să rămână în urma vremelnicei vieţuiri terestre, ca să izbândească în marele său proiect transtemporal şi transistoric. Degeaba Eleador îl tot îndeamnă s-o ia pe frumoasa Elena de nevastă, degeaba Elena îşi motivează iubirea prin faptul de a fi găsit în sufletul alesului ei „comori de înaltă strălucire”, întrucât în cugetul lui Munteanu raţiunea învinge pasiunea, exact ca-n celebrele drame ale clasicismului francez (Corneille, Racine), iar Elena va fi nevoită să sfinţească la un schit de maici, cu lacrimile rugăciunii, amintirea nevinovatei iubiri neîmplinite, îmbrăcată în haina de călugăriţă. Citez, spre ilustrarea ideii că Munteanu cel manolic jertfeşte pentru înălţarea edificiului său sufletesc, nu pe Elena, cum Manole o jertfise pe Ana, ci dragostea din propria-i fiinţă: ca DASAIEN. „Munteanu: Toată iubirea ta va fi pentru mine îndemn la luptă pentru împlinirea visului meu scump! Elena: Te-oi urmări din haina de călugăriţă şi atunci când marele edificiu sufletesc pentru că tu eşti hotărât să-ţi jertfeşti totul va fi terminat, eu voi putea muri împăcată că la temelia lui am pus ca jertfă iubirea mea sfântă!” (vezi Tabloul al V-lea, Scena a IV-a).
În scena a VI-a, Munteanu monologhează (ne)verosimil, aproape absurd: „Mă voi zidi alături de sufletul Elenei pe care cu atâta cruzime l-am aşezat azi ca să leg, cu tăria lui cărămizile zidirii sufleteşti, ce încep! Ajută, Doamne, ca edificiul să se înalţe măreţ şi frumos spre lumină şi astupă-mi urechile să nu aud când eu sunt pe schele zidind glasul înăbuşit de durere al Elenei care va striga de sub lespezile temeliei” (vezi Scena a VI-a – n.m.I.P.B.). Din nou, sunt ghidat să identific întreţesera celor două mituri: al lui Ulysse şi al lui Manole. Dar – ce soluţie oportună şi ingenioasă! – autorul dramei transformă diada tipologică în triadă arhetipală/ mitocreatică/ asimilându-l pe Munteanu cu Iisus Hristos, dascălul, căci şi drumul vieţii sale, ca şi al Mântuitorului, a fost o urcare a Golgotei.
Am recitit (căci sunt un adept al relecturii ca prim pas spre critica substanţială – n.m.I.P.B.) piesa „Ziditu-s-a pe sine”, manuscris de-al scriitorului postum Grigore Gr.Pupăză, descoperit, salutar, de fiul său, profesorul şi editorul devotat unei cauze, Dan Pupăză, în biblioteca din Arcani, lăsată lui moştenire (ce avere nepreţuită în euro sau dolari – n.m.I.P.B.) în loc de alte venituri şi acareturi, afaceri şi proprietăţi, repet, am recitit acest text ca pe o maşină a timpului. M-am emoţionat, căci sunt eu însumi un sentimental profesor universitar („menţinut” fără de voia mea, ca umil lector, la Universitarea “Constantin Brâncuşi” Târgu-Jiu, deşi de mult ar fi trebuit să mi se dea ceea ce mi se cuvine, căci opera-mi, ştiinţifică pedagogică şi literară, îmi îndreptăţesc pretenţiile – n.m.) şi, ca şi Dumitru Munteanu, m-am zidit, fără să preget, în cărţile mele beletristice şi tratatele mele academice.
În plus, încă o motivaţie a redactării textului de faţă vine din amărăciunea pe care o încerc, de ani de zile, provocându-mi redundante frustrări, că pe scena Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu-Jiu nu s-a montat, până acum, nici măcar o lucrare dramatică aparţinând vreunui scriitor gorjean (piesa regretatului Tudor Berca a fost un experiment penibil, eşuat lamentabil, pecuniar).
După ingrata-mi părere, este această voită ignorare un afront impardonabil. Oricum, ca să închei – cumva împăciuitor – propun conducerii Primăriei, Consiliului Municipal Târgu Jiu, celor ce se află în fruntea importantei noastre instituţii teatrale, cu toată bonomia şi răbdarea pe care mi le-am asumat, ca trăsături ale persoanei mele sociale, să-şi arunce ochii şi prin propria bătătură, căci cresc şi în Gorj dramaturgi. Eu însumi am propus Teatrul Dramatic ”Elvira Godeanu” o comediodramă „Harababura”, de-o stringentă actualitate şi de un comic cel puţin neobişnuit dacă nu virulent-satiric, despre care domnul Ion Cepoi a scris elogios în magistrala, în monumentala-i carte dedicată naşterii şi istoriei T.D. „E.G.” în zilele noastre. Aşa că de ce, lângă excelentele comedii pentru copii montate de regizorul Ion Alexandrescu, avându-l ca protagonist pe „Păcală” (în viziunea actorului George Drăghescu), oferite şcolarilor în săptămâna «Şcoala altfel», să nu se producă şi această scriere a lui Grigore Gr. Pupăză: „Ziditu-s-a pe sine”?
Hai să nu mai fim obtuzi în faţa trecutului nostru fabulos! Hai să fim mai receptivi la comorile literare lăsate de iluştrii noştri înaintaşi!
