,,Poate că morții n-au altă viață decât aceea pe care le-o dăruiesc viii. De câte ori ne ducem cu mintea la dânșii, dăm la o parte piatra mormântului lor.
Iar când îi pricepem și îi iubim, îi ridicăm din sicrie și îi aducem în lumea noastră care odată a fost lumea lor.! Omul mare e cel ce are mai multă parte de viață – post-mortem.”
Panait Cerna
Acesta a fost și destinul lui Eminescu, un poet de geniu, un ziarist de talie, cu vocație pentru publicistica politică. Într-adevăr ,,poetul nepereche”, repauzat la vârsta de 39 de ani, a trăit și trăiește ,,în durată eternă”, post-mortem. Mihai Eminescu, așa cum și-l amintește Ioan Slavici, în ,,Amintirile” sale, era ,,nu numai poet și cugetător, ci totodată un om de acțiune, înzestrat cu un bun simț practic.” Un amic al său, Z.C. Arbore, redactor la ,,Românul” lui C.A. Rosetti, pe când Eminescu lucra la ,,Timpul”, îl considera pe marele poet un adevărat ziarist și cugetător politic.
Începută în 1870, publicistica lui M. Eminescu, restituită integral grație devotamentului unor personalități, reprezintă o radiografie generalizată asupra societății românești. Activitatea eminesciană la ,,Timpul”, socotită o adevărată salahorie, destul de istovitoare, a fost privită ca și ,,cea mai strălucitoare luptă politică de gazetar ce s-a purtat vreodată în România” (I. Scurtu).
Dimitrie Vatamaniuc, fost cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară, eminescolog, autorul unor ,,Contribuții documentare” și despre ,,Publicistica lui M. Eminescu”, descoperă un articol cu titlul ,,O cestiune mai mult caracteristică”, publicat în ,,Timpul” din 24 februarie 1879, care nu figurează în edițiile publicisticii eminesciene, cu toate acestea, aparține poetului național. Descoperitorul acestui articol îl atribuie lui Mihai Eminescu, având în vedere că ideile tratate sunt des întâlnite în publicistica sa. Una din ideile sale se referă la faptul că România, țară mică, situată între trei imperii, trebuie ,,să-și păzească” neutralitatea. Eminescu dovedea prudență și în chestiunea situației românilor din afara granițelor.
Era convins că, în acel timp, nu erau îndeplinite condițiile pentru o unitate statală, de aceeași părere fiind și amicul său, Ioan Slavici, la fel istoricul A. D. Xenopol. Toți erau de părerea că unirea politică trebuie precedată de o intensă propagandă culturală, prin conferințe publice, prin înfăptuirea de biblioteci populare, prin reviste literare, prin reprezentații teatrale și printr-o activitate ziaristică susținută. Cultura să devină omogenă în toate teritoriile românești. Unitatea culturală va conduce de la sine la cea politică.
Iată începutul articolului menționat în titlu: ,,O cestiune mai mult caracteristică decât însemnată ocupă de câteva săptămâni încoace lumea maghiară și română de peste Carpați și fiindcă presa cea străină amânduror acestor naționalități, bunăoară cea germană, intervine asemenea în lupta aceasta, fie pentru unul, fie pentru celălalt și aruncă suspecțiunea chiar dincolo de marginile teritoriilor supuse Coroanei Sf. Ștefan, simțim că n-ar fi de prisos a pune și noi cestiunea pe terenul pe care-l credem adevărat. Cuvântul ”cestiune” este o formă învechită pentru ,,chestiune”.
Ministrul ungar al instrucțiunii, August Trefort, alcătuiește un ”Proiect de lege pentru instrucția obligatorie a limbii maghiare în școalele poporale”, prin care se prevedea scoaterea limbii naționalităților, bineînțeles, și a limbii române, din școlile confesionale (poporale, primare), deși acestea nu erau susținute de stat, ci plătite de comunitățile religioase. În continuare, Mihai Eminescu dezvăluie dublul scop al respectivului Proiect: ,,Proiectul în sine n-ar avea nici o gravitate dacă n-ar reprezenta implicit un scop îndoit, acela de-a maghiariza populațiunile de altă limbă și de-a pune totodată la discrețiunea ministerului personalul învățătoresc al școalelor confesionale”. Toate popoarele oprimate de Imperiul Austro-Ungar protestează față de acest Proiect și trimit delegații la Curtea din Viena, pentru a depune memorii împotriva unor asemenea măsuri abuzive. ,,O deputațiune” (delegație de deputați) de mireni și clerici condusă de Excelența Sa Miron Romanul, Mitropolitul românilor greco-răsăriteni din Ungaria și Transilvania, s-a deplasat la Viena ,,să ceară de la Majestatea Sa Împăratul și Regele abaterea răului, iar Maiestatea Sa au liniștit deputațiunea c-un răspuns binevoitor.” Aceasta se petrecea la începutul lui februarie 1879. Primită de Împăratul Franz Joseph (1848-1916), delegația a obținut asigurări binevoitoare, dar fără consecințe practice. Acest lucru ținea mai degrabă de diplomația austriacă, rămânând totul la nivelul promisiunilor. Presa maghiară era plină de acuzări la adresa ,,deputațiunii” române.
M. Eminescu nu neagă dreptul unui stat de a-și promova anumite legi, dar dezavuează caracterul unora din acestea. Proiectul de lege propus de ministrul August Trefort reprezenta, de fapt, o continuare a politicii de stat promovate de guvernele de la Budapesta privind maghiarizarea populației nemaghiare prin intermediul instituțiilor de învățământ.
,,Proiectul în cestiune, afirma Eminescu, dacă s-ar fi votat, n-ar fi ajuns de fel la rezultatul scopist, ci ar fi fost numai un mijloc nou de vexare, o unealtă nouă de neliniște și de nemulțumire, spre paguba culturii naționalităților și fără vreun folos real pentru naționalitatea egemonă.”
În continuare, Mihai Eminescu exprimă unele păreri privind greutățile întâmpinate în însușirea limbii maghiare, limbă ”în privirea lexicală, sintactică și fonologică foarte grea”, fiind nevoie de opt-nouă ani pentru învățarea ei. Învățarea completă este imposibilă. La aceasta adaugă o a doua cauză de insucces al tentativelor de maghiarizare, și anume ”deosebirea de rasă și de religie”. După cum se cunoaște, Curtea de la Viena urmărea să realizeze unitatea Imperiului Austro-Ungar prin intermediul bisericii catolice. Eminescu se ridică împotriva catolicizării: ”Papii… trimiteau scrisori peste scrisori regilor ungurești ca să convertească cu sila pe români la legea catolică…”
Pentru a denunța propaganda cu privire la o ,,Daco-Românie”, ,,o idee politică austriacă zămislită nu pentru ca România să exercite atracțiune asupra Ardealului, ci viceversa, pentru ca Ardealul să exercite atracțiune pentru Principatele Dunărene”, Eminescu recurge la o digresiune.
De fapt, în articolul ,,România și Austro-Ungaria”, Eminescu vorbea despre ,,o Dacie ideală”, care se realizează pe zi ce trece, concluzionând: ”mai întâi de toate românii… pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populație nemaipomenit de veche, mai veche decât toți locuitorii lor.” Mai târziu, la rândul lui, Nicolae Iorga sublinia: ,,Este vorba de un popor care, prin strămoșii săi, își are rădăcini de patru ori milenare. Aceasta este mândria și aceasta este puterea noastră.”
În finalul acestui articol, Mihai Eminescu face o demarcație fermă între poporul maghiar, pentru care are plăcute aprecieri, și personalitățile oficiale, aflate vremelnic la putere. Cităm în întregime cel din urmă text, pentru conținutul de idei și pentru savoarea acestuia:
,,Noi credem că nici în Ungaria ideile politice extreme și exagerate nu sunt ideile naturale ale poporului maghiar. Pretutindeni demagogia avidă după puterea și după voturile alegătorilor, exagerează toate cestiunile în paguba țării lor respective și c-o superficialitate vrednică de inferioritatea intelectuală și fizică a acestui soi de oameni, crede a putea săca mări și pustii țări, printr-o trăsătură de condei. Rasa maghiară, tolerantă de felul ei, n-ar trebui să lunece pe acest povârniș periculos, căci ura și dezbinarea înlăuntru, iată ceea ce doresc inamicii regatului unguresc, pentru a-și crea unelte lesne de mânuit în contra existenței acelui stat: o existență la care ținem și noi de dincoace de Carpați pentru multe și varii cuvinte.”
Dimitrie Vatamaniuc demonstrează că acest articol aparține lui Mihai Eminescu pe baza conținutului de idei exprimate și în alte articole din ,,Federațiunea” (1870) și în cele din ,,Curierul de Iași” și din ,,Timpul”, cu privire la dificultățile întâmpinate în însușirea limbii maghiare și la politica de maghiarizare, cu consecințe grave. De asemenea, Eminescu, nu de puține ori, introduce în demersul său critic, digresiunea. Articolul ,,O cestiune mai mult caracteristică” este eminescian și sub raport stilistic, prin prezența unor expresii și sintagme tipice ca ,,varii cuvinte”, ,,trăsături de condeie” etc.
Principalele idei stipulate în articolul menționat devin autentice și în zilele noastre, în acest An Centenar. Este suficient să amintim de Ordonanța de dată recentă a guvernului, pentru care ministrul sucevean, Valentin Popa, și-a dat demisia, afirmând că nu negociază limba română și România. Ideea din ultimul text, citat în întregime este demnă de luat în seamă, pentru autenticitate, găsindu-și valabilitatea și în prezent.
Într-adevăr, și azi, între români și maghiarii de rând sunt relații normale, cum au fost de-a lungul timpului, numai că liderii UDMR înclină mereu spre exagerări, spre o atitudine politică retrogradată, mai ales în campanii electorale și în acest An, în care sărbătorim Centenarul Marii Uniri, al României întregite. Atât Budapesta cât și liderii UDMR intensifică o propagandă revizionistă, iredentistă, uzând de cuvinte vexatorii la adresa românilor.
UDMR-ul profită din plin de slăbiciunea unor politicieni români, lipsiți de demnitate și avizi de putere, care dau legi cu dedicație, numai de dragul de a rămâne la conducere.
Spre stupefacția și nedumerirea noastră, cei cu funcții cu rang înalt în stat nu iau nicio atitudine față de manifestările iredentiste, ofensatoare, inacceptabile din Ungaria și ale UDMR-ului. Tac mâlc. Dimpotrivă, politicienii aflați vremelnic la putere fac jocul șantajului UDMR. Nicio luare de poziție, conform adevărului istoric, din partea Academiei Române, cel mai înalt foc științific!
Ne întrebăm: Oare când se va împlini dezideratul publicistului Petelei Istvan, nuvelist de talent și ziarist, care, în 1886, afirma: ”Cu cât ar fi mai bine dacă n-ar fi conflicte, dacă toate trei popoarele român, maghiar, german, ar lupta pentru bunăstarea tuturor. Noi așa dorim. Va veni vremea. Credem că așa va fi!”
Oare când se va îndeplini dorința lui Medgyes Lajos, poet transilvănean, care a suferit închisorile despotismului, din poezia sa ,,Apel pentru pace”: ,,O mână frățească întindeți / Maghiari, slavi și români! / Blestemata despărțire / Fie pe veci surghiuită!”.
Octavian Goga a tradus din poezia confratelui său Ady Endre, din care cităm: ,,Eu vin de la malul râului Gange / Cu visu-mpletit din raze de soare, / Mi-e inima biata o floare de lotus / Cu fine petale tremurătoare. / Cu chiot și larmă la iaz lângă moară/ De mâini noduroase lovesc din topoare / Și cum mă ucide sărutul sălbatic… / La marginea Tisei ce caut eu oare?”. Grăit-a adevărul în stihuri.
Același renumit poet, tot cu mijloacele poeziei, rostea: ,,Când ne vom strânge laolaltă / Maghiari și nemaghiari, dar frați? / Când răsuna-va glasul nostru / Al celor frânți și împilați?
Constantin E. Ungureanu
