În Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză 22 februarie 2015), Înaltpreasfinţitul Părinte IRINEU, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, împreună cu un sobor de preoți și diaconi a oficiat Sfânta Liturghie la Mănăstirea Crasna(Gorj), sfântă lavră de închinare și rugăciune, temeluită din piatră de râu şi cărămidă în locul celei de lemn, în anul 1636, și terminată la 24 septembrie 1637, de către marele sluger Dumitru Filişteanu din Filiaşi, nepotul marelui ban al Craiovei, Dobromir, şi văr cu doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, așa cum se menționează în pisania bisericii de tip bizantin. Ca un element specific al acestui sfânt lăcaș, așa cum ne-a mărturisit starețul mănăstirii, protosinghel Nifon, “putem observa că pereţii nu sunt prea înalți, dar sunt frumos decoraţi cu un brâu de cărămidă sub streaşină şi cu arcuri ce par a se rezema pe o bogată colonadă ce înconjoară biserica, aceasta având o singură turlă octogonală aşezată pe o bază pătrată deasupra naosului. Să mai amintim că aici se află o catapeteasmă din lemn sculptat, considerată a fi printre cele mai frumoase din ţară, înaltă până la boltă, cu o sculptură ornamentală, poleită cu foi de aur, iar naosul şi pronaosul sunt despărţite de un zid înalt” cu deschidere cât o uşă obişnuită.
“Postul este scara urcușului duhovnicesc spre ziua Învierii Mântuitorului Iisus Hristos”
În cuvântul său de o aleasă învățătură și de o profundă pătrundere a sensului liturgic, Mitropolitul Olteniei a accentuat faptul că rugăciunea liturgică, după conținutul său, poate să fie doxologică, de laudă și de preamărire a Lui Dumnezeu, de mulțumire și de cerere, iar noi trebuie să înțelegem că deși există o ierarhizare a eforturilor de căutare a Tatălui Ceresc, elementele caracteristice se întâlnesc adesea în cuprinsul aceleiași rugăciuni, cu atât mai mult cu cât cererile și ofrandele credincioșilor, prezentându-le Lui Hristos, iar prin Hristos, Tatălui Ceresc, iau forma unei rugăciuni de mijlocire, mai ales că noi, oamenii, suntem asemeni lui Adam, cel izgonit din Rai, care se tânguia prin cuvintele: «vai, mie, celui ce m-am supus înşelăciunii celei viclene, şi am fost furat de ea şi de mărire m-am depărtat. Vai, mie, celui dezbrăcat de nevinovăţie şi lăsat în sărăcie! Ci, o, Raiule, de acum nu mă voi mai desfăta întru dulceaţa ta! Nu voi mai vedea pe Domnul şi Dumnezeul şi Ziditorul meu, milostive îndurate, când strig către Tine: Miluieşte-mă pe mine cel ce am căzut», iar în ceea ce privește Sfânta Liturghie a Duminicii acesteia, Întâistătătorul eparhiei noastre a reiterat faptul că în conținutul acesteia se deslușește întreaga mântuire a omului modern, cea care se convertește, în cele din urmă, în capacitatea de a identifica şi a crede în mila lui Dumnezeu, prin scara urcușului duhovnicesc spre ziua Învierii Mântuitorului Hristos!
“O perioadă în care trebuie să ne smerim, să viețuim în post și rugăciune”
Înaltpreasfințitul Părinte al sfintelor lăcașe din Oltenia a expus pe larg faptul că Evanghelia Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai sau a Lăsatului sec de brânză este o lumină curată pentru sufletul nostru, în toată perioada Postului Sfintelor Paşti, deoarece postul marchează urcuşul duhovnicesc interior spre Înviere, iar în Postul Sfintelor Paşti sau Postul Mare, iertarea este începutul bun al unei perioade în care trebuie să ne smerim, să viețuim în post și rugăciune, dar mai ales, trebuie să iertăm unii altora greşelile făptuite cu voie sau fără de voie, pentru ca şi Dumnezeu să ne ierte păcatele sau greşelile noastre. În toată desfășurarea sa, Evanghelia ne învaţă că relaţia omului cu Dumnezeu depinde de relaţia lui cu semenii săi, că omul nu se poate apropia de Dumnezeu nesocotind pe aproapele său, întrucât fiecare om este creat după chipul și asemănarea Lui Dumnezeu!
“Viaţa sufletului se hrăneşte din iubirea milostivă a Lui Dumnezeu”
În încheierea cuvântului său de aleasă învățătură duhovnicească, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei a ținut să le spună celor prezenți la Sfânta Liturghie că toți credincioșii trebuie să ne spovedim și să ne împărtășim în perioada postului, cu atât mai mult cu cât postul nu înseamnă doar ceea ce nu mâncăm, gândindu-ne la bucatele de la mesele îndestulate de dinainte, ci, pe întreaga lui cuprindere de patruzeci de zile, să înțelegem că nu postim pentru a fi văzuţi sau lăudaţi de oameni, ci, postim pentru a ne apropia mai mult de Dumnezeu. În acest fel, perioada Postului Mare este o dăruire de sine sau ofrandă de sine aduse Lui Dumnezeu, ca o bineprimită recunoştinţă pentru darul vieţii şi ca o dorinţă de sfinţire a vieţii! Să reținem permanent că postul are ca bază evlavia şi iubirea faţă de Dumnezeu, că noi postim pentru că Îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât darurile Lui materiale pe care le consumăm zi de zi, iar fiecare să ne încredinţăm Lui, pentru că El este Izvorul vieţii noastre, din moment ce însăși viaţa sufletului se hrăneşte din iubirea milostivă a Lui Dumnezeu, pe care o simte oricare dintre noi prin rugăciune şi prin Sfintele Taine ale Bisericii dreptmăritoare!
Profesor, Vasile Gogonea
