În data de 02 decembrie s-a organizat, la Casa de Cultură Motru, simpozionul de poezie: „optzeci de ani” de la naşterea poetului Nicolae Labiş („buzduganul unei generaţii”). Născut în anul 1935, 2 decembrie, Poiana Mărului, Mălini; decedat în anul 1956, 22 decembrie, Bucureşti. De fapt, luna decembrie este o lună avară, care ne-a răpit pe Marin Sorescu: 08.decembrie, 1996, la cei 60 de ani de viaţă; pe Nichita Stănescu:13 decembrie, 1983, cel care a trăit, doar, o jumătate de secol. În noaptea de 21-22 decembrie,1956, cea mai lungă noapte a anului, a mai căzut o stea. Nicolae Labiş s-a risipit, undeva departe, laolaltă cu cântecele şi amintirile, cu luminile basmelor şi cu cerbii pădurilor sale. Logodna lui cu moartea a fost prea devreme. La numai 21 de ani. „Sunt douăzeci de ani şi încă unul…/ N-aş vrea niciunul să i-l dau minciunii”. A murit pentru a doua oară căprioara sa, dar peste pădurile înzăpezite ale Moldovei plutesc continuu aripile cântecelor sale. Iubea codrul şi-l percepea în valorile lui spaţiale şi temporale, drept simbol al întinderilor fără hotar, al tinereţii perpetue şi al păcii sufleteşti depline; preţuia gingăşia ciutelor şi-i dădea semnificaţia mitică a nevinovăţiei absolute; ţintea înălţimile albastre ale cerului şi adora pământul patriei. În fiecare decembrie ne amintim stihul său: „Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt”. Prietenii lor de vers şi de visare nu îi vor uita niciodată pe aceşti poeţi care au înzestrat cu cântece nemaicântate poezia poporului român. Aceşti plăsmuitori de mituri şi de simboluri, iscusiţi vraci ai cuvântului au învăţat cel mai frumos vers care s-a scris vreodată în limba română: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. „Decembre avar” ne-a răpit poeţi, scriitori, artişti (12 dec.1983, s-a stins din viaţă şi Amza Pellea) şi mulţi oameni de valoare. „Ca în Bacovia, cum ninge decembre!/ Te uită, te uită cum ninge decembre/ Peste Labiş cum ninge decembre! Cum ninge pe Nichita decembre!… Şi ninge, pe timpul lor, timpul-decembre!” Îi ocroteşte, acolo, în Eternitate, pe amândoi pe Eminescu şi Nichita, sfânta noastră Limbă Română! Pe ei şi pe fratele lor de stea, Lae Labiş. Şi pe mulţi, mulţi alţii…La capăt de drum: „Ţărână-suntem toţi ţărână”. Scriitorul, poetul nu trebuie să dispară din conştiinţa poporului său. Viaţa asta trece prea repede, îngrozitor de repede. „N-apuci să te naşti, c-ai şi îmbătrânit”.
Aşadar, noi, oamenii “moderni, revoltaţi şi nemulţumiţi”, “ce nu avem timp”, să înţelegem că toate grupurile umane au nevoie de repere simbolice, de convingeri şi de proiecte. „Avem timp pentru toate”, spunea Octavian Paler. Prezentul trecutului, prezentul prezentului şi prezentul viitorului, adică memoria, realitatea-intuiţia şi aşteptarea sunt dependente şi ele trebuie să se armonizeze, pentru ca noi să ne transformăm şi să devenim modele, iubitori de neam şi ţară, generoşi, oameni cu sufletul frumos. Să promovăm, aşadar, cultura şi educaţia, deoarece aceştia sunt pilonii, stâlpii de granit pe care se sprijină o ţară, ce se pretinde europeană.
Sărbătorile de iarnă să ne călăuzească şi să ne dea o speranţă pentru un viitor mai bun!
Romulus Modoran
