Poetul de limpidități clasice, dar și de inspirate viziuni postmoderne din ultimele volume (încă nerelevate la adevărata lor valoare de comentatori) și publicistul de mai largă abordare culturală NICOLAE DRAGOȘ s-a afirmat, în anii din urmă, drept un umorist de reală vocație prin cărți de fabule și epigrame.
Umorul său, deopotrivă ironic și sarcastic, se pliază pe aspecte din viața curentă, țintind situații, întâmplări, portrete, caractere, năravuri, moravuri, apucături…
Foarte gustate – tocmai pentru că «adresele» creațiilor sale sunt lesne recognoscibile (în fabule) și chiar de o tranzitivitate nominală (în epigrame) – aceste texte umoristice izvorăsc din același clasicism de substrucție umanitaristă ce-și aruncă luminile peste întreaga sa operă.
Iată, spre exemplu, culegerea de epigrame „Cu ochii în 4” (Editura Revers, București, 2014, 246 p.), asezonată cu ilustrații de Ivan Kanchev din Gobrovo (Bulgaria) și cu o schiță portretistică pe coperta a IV-a de cunoscutul Petro din Cuba.
Atent ca întotdeauna la compoziția cărților sale, dl Nicolae Dragoș își structurează cartea (format A 6) în nu mai puțin de 12 secțiuni, încadrându-le de alte compoziții. Scrisoare, bunăoară, subintitulată „de la frate spre (con)frați” ține loc de cuvânt înainte. Sub o modestie de hâtru condeier, jucată adică, umoristul face o mărturisire de credință, explicându-și «prezența» în conclavul condeierilor de acest gen, pe care i-a cunoscut, evident, prin participarea la atâtea „întâmplări umoristice” din Gorj, organizate de Centrul de Creație (Festivalurile Naționale de Umor „C. Calotescu-Neicu” și „Ion Cănăvoiu”), ce se desfășoară anual la Târgu-Jiu. Membru al juriilor alături de confrați recunoscuți din țară, umoristul gorjean s-a făcut cunoscut și în această direcție, fațetă a unui proteic spirit creator, de luat în considerare cu toată seriozitatea. Din lipsă de spațiu, vom reproduce secvențial din piesa inițială Scrisoare, un text programatic, desigur, pentru a înțelege unde ar dori să se situeze autorul gorjean în cadrul acestei literaturi umoristice:
„Să fie-o mare catastrofă/ De ești doar salahor la strofă?/ Poți fi mai mult băgat în seamă/ Dacă e strofa epigramă?/Versuri ce-s bine îmbrăcate/ Aduc și notorietate?// Eu, recunosc, le sunt dator/ Și unora cu mult umor,/ Care-au impus – și cu dreptate –/ Demn, Epigrama în Cetate.// Dintr-un modest necunoscut,/ Destui un nume și-au făcut./ Au scris, apoi, zeci de volume/ Lăsând, ca zestre, și postume./ (…) / S-ar zice dar că nu-i ușor/ Să-ți faci un loc în lumea lor,/ Să treci printr-o zgârcită sită,/ Să-ți pui piciorul în elită.// Iar dacă știu toți cititorii/ Cum se mănâncă scriitorii,/ Și spadasinii cu folos/ Se mușcă. Nu sunt mai prejos./ Încât, sunt de-nțeles și-acei/ Mirați că vrei să fii ca ei,/ Se-ntreabă: «Dacă ai talent,/ De ce faci pasul imprudent?»/ Puteai fi chelner, bucătar/ Ori vânzător la vreun cântar,/ Chiar și ministru în guvern,/ Până și paznic la Infern./ De ce să îți asumi drept risc/ Urcușul spre al vorbei pisc/ Unde, mortal (cum nu pricepi?)/ Poți într-o clipă să te-nțepi?/ (…) / Mai pot să vă declar deschis/ Catrenele ce-am ticluit/ Zac de ani buni în manuscris,/ Să plece-n lume le-am oprit./ Mai ieri, la un impuls obscur,/ Mi-au reproșat că, prin decenii,/ Le-am ignorat. N-am vrut, vă jur!/ Nici când priveam, de jos, spre genii.// Mi-au zis-o ferm, cu glas bizar,/ Că-i prea de-ajuns, că nu mai tac…// De teamă, azi, le fac pe plac/ Și le dau «liber la tipar»./ (…) / În încheiere, spre-a nu naște/ Invidii oarbe, surde drame:/ «Catrene-am scris – voi recunoaște –/ Doar câteodată epigrame!»// Declar în scris, semnez citeț,/ Mai mult de-atâta/ Ce mai vreți? (5-10/I/2014)
La o primă evaluare, epigramele dlui Nicolae Dragoș merg pe un umor așa-zis «decent», de aici o anume temperanță în formularea poantei. Am prefera spre ilustrare epigrame de o formulare tranșantă și, totodată, mai inspirată. Iată, spre exemplu, un catren despre «Schimbarea la față a carieristului»: „Ce mic era! Și ce supus!/ Drept ne privea, de jos în sus…/ Ajuns, e Argus nemilos./ Privește strâmb de sus în jos.” O «Dramă cu Venus din Milo» sună așa: „Venus, zeița răpitoare,/ Nu mai poate să-i înhațe/ Pe bărbați. Spre-a lor salvare,/ N-are cum să-i strângă-n brațe.” Sau acest «Epitaf de parlamentar»: „Deși nu mai e prezent/ De ani mulți în Parlament,/ Fără a clipi susține/ Că e viu și-o ducem bine.” Iată și o «Manipulare» mereu de actualitate: „«Facem tot să salvăm Țara!»,/ Sunt vorbe ce vor s-ascundă/ Cât de mare e povara/ Și cum țara se scufundă.” De la sarcasm la ironia care cade ca un scuipat nu e decât un pas, ca în această «Rectificare»: „Cum rânjea din colți isteț,/ M-am gândit să-i zic «Mistreț»./ Vorba trebuie s-o-ntorc,/ Nu-i mistreț. E numai york.”
Epigramele lui Nicolae Dragoș nu sunt departe, prin autenticitatea și adresabilitatea lor, de «râsu’-plânsu’» ploieștenilor consacrați, ca în «De-a râsu’-plânsu’»: „Dilema-i veche. Poți s-alegi/ Destinul după aspre legi:/ Ori poți muri de râs, plângând,/Ori învia din plâns râzând.” Tocmai în «pișcătura» vizată consistă «Secretul epigramei»: „E rețeta garantată/ Numai când catrenul are/ Prinsă-n coadă o săgeată,/ În vârf cu piper și sare.” Însă ce te faci când cei vizați consumă, la mesele lor obișnuite, sare și piper din plin! Desigur, atunci epigrama nu nimerește, nu «pișcă», de aici «Deziluzia»: „Așteptam ca la sfârșit/ Să-ntâlnesc poanta, umorul,/ Însă-acolo am găsit/ Încruntat doar – autorul.” Festivalurile și concursurile or fi ele multe, dar de unde atâția epigramiști, ca într-un «Bilanț la epigramiști»: „Bilanțul e destul de clar./ Sunt festivaluri multe la dosar./ Totuși, e trist la umoriști:/ Sunt cam puțini epigramiști.” Dincolo de «imperfecțiunea» silabică și de poanta cam «ușurică» a unor catrene, găsim și epigrame ce amintesc de marii maeștri ai genului. Iată catrenul intitulat «La mormântul unui epigramist»: „-«Cine odihnește-aici?»/ -De prisos orice cuvânt,/ Semnătura-i pe mormânt: «Mărăcini, ciulini, urzici… »”. Creații ale unui literat de profesie, în epigramele acestea se simte ventilat și un aer de culturalitate, de livresc. Se pare că umoristul nostru își cunoaște „puterea de foc”, cum se spune în limbaj militar, de aici mefiența unui «Sfat mie însumi (poate și altora)»: „Epigramist de vrei s-ajungi/ Și n-ai săgeți, un vârf de ac/ Să ai măcar. Și, fără trac,/Măcar să piști, dacă nu-mpungi.” Unii fac „economie” la poante, de aici «Avertismentul» următor: „Când comite-o epigramă,/ Rimele trăiesc o dramă./ Milă-aveți, nu-i dați hârtie/ Că, de-o are-n față, scrie.” Unui umorist «infatuat» i se adresează aceasta: „Convins era că nu se-nșeală./ Că mor de râs, dacă-l citesc./ Când l-am citit, mărturisesc/ Era să mor. De plictiseală.” Ca strănut câteodată «și literar», epigrama lui N. Dragoș vizează și pe „Eroii marilor iluzii”, generic sub care găsim următoarele texte: „Vânătorului poet: La vânat, pe arătură,/ Bate câmpii plin de zel./ Și, făcând literatură,/ Bate câmpii tot la fel.”; „Unui critic: Nu știu cine l-a-nvățat,/ Pune pe parfum rahat,/ Iar parfumul – nu mă-nșel -/ Miroase-a ce pus pe el.”; ,,Portret: Biet grafoman superior,/ Un critic rău, fără umor./ S-a tot visat un mare bard/ Și-a dat mereu cu oiștea-n gard.”; „Critic dezinteresat: Mult imprudent, găsi cu cale/ Necugetate osanale,/ Ca indulgențele papale,/ Să le ofere… Pe parale.”; „Sentință: Criticul – cum autorul/ Scria versuri cu piciorul -/ L-a lovit din plin, durabil/ În călcâiul vulnerabil.”; „Compensație: Din câte muze a avut/ Cam toate i-au făcut figura/ Și totuși – faptu-i cunoscut -/ Nu l-a-nșelat literatura.”; „Unui pretendent la glorie: Te știu de mult, nu doar de ieri./ Nu-mi ești deloc indiferent./ Îți dau și bani – dacă mi-o ceri -/ Nu pot să-ți dau ce n-ai: Talent.” Ultima secțiune, Detectiv printre confrați, cuprinde epigrame „cu dedicație”, de felul: „Adrian Frățilă – Restanțier la primul meu mileniu: Trecu mileniul și restanțier/ Se declară… Eu ce să zic?/ Atâta pot: scuze să-i cer,/ Că nu am cum să-l contrazic!”; „Mircea Dinescu – La dispoziția dumneavoastră: Striga, mai ieri, de la fereastră:/ «La dispoziția dumneavoastră!”/ Acum în anii de tranziții,/ Dă el la alții dispoziții.”; „Mircea Dinescu – Moartea citește ziarul: Se citeau atent ziare/ Și de oameni mulți, firește./ Azi, pe multe, de ce oare/ Numai moartea le citește?”; ”Ana Blandiana – La cules de îngeri: O viață-ntreagă – ce să-i faci? -/ S-a mai uitat gingaș la draci./ Acum, cu fața spre apus,/ Privește doar spre Cel de Sus.”; „Dumitru Popescu – Biletul la control: A-nlăturat destul gunoi/ Prin vremuri, fără protocol./ Azi, ai «gunoiului» eroi/ Îi cer biletul la control.”; Nicolae Manolescu – Lecturi infidele: N-aveau cum să îl înșele/ Cărțile, dar mare-i jalea/ Că lecturile-s fidele,/ Infidele-s «alte alea».”; Marin Sorescu – Ușor cu pianul pe scări: -Să urci pianul? Să-l cobori?/ Cum să-i răspunzi la întrebări?/ -Cum s-a răspuns de-atâtea ori:/ «Când n-ai pian, nu sunt nici scări!»”ș.a.m.d. Nu lipsesc nici așa-zisele «autoepigrame», indiciu că, dacă autorul nu se supără, nici alții nu ar avea motiv de supărare, dacă se văd luați în tărbacă: „Nicolae Dragoș – Autobuzul de seară: -Se v isa-n Parnas pe vară,/ Cu autobuz de seară…/ -Cale lungă… ce-a făcut?/ -Și pe acesta l-a pierdut!”; „Nicolae Dragoș – Moartea calului troian: Cum prea bine toți o știu,/ Calu-i mort de mii de ani./ Deși are mulți dușmani,/ Autorul încă-i viu!” Parol! Și încă atenție: E viu de-a binelea…
Zenovie CÂRLUGEA
