Note de lector – “Primăvară efemeră în toamna unui secol cenușiu”

Am terminat, de curând, cititul unei cărți de excepție, al cărei titlu și al cărei autor sunt menționate în fruntea comentariului pe care îl supun cu drag și cu plăcere atenției cititorilor publicației care ne este gazdă astăzi. Editura implicată este Universitaria Craiova.

1.Precizez, încă de la început, faptul că noua apariție editorială pe care ne-o oferă domnul Adrian Gorun i-a luat pe mulți prin surprindere, având în vedere că domnia-sa ne obișnuise până acum cu volume de certă valoare științifică în domenii mai mult sau mai puțin abordate, cum sunt filosofia – mare pasiune a vieții sale –, știința politică, dreptul,teoria educației, teoria și practica administrației publice, toate laolaltă alcătuind un autentic sistem  al științelor socio-umane. Multe dintre ele sunt realizate în co-autorat cu destoinicul său fiu – Horațiu Gorun. Preocupărilee profesorului întru scrierea și tipărirea unui număr de peste 50 de tomuri sunt și o urmare fericită a exercitării înaltelor funcții deținute de-a lungul vremii – de la cadru didactic și director de liceu, la inspector școlar general, secretar general la Ministerul Educației, la Ministerul de Externe sau la Comisia Națională de Prognoză și altele –, a experienței acumulate în asemenea poziții. E bine de știut că gânditorul și omul de acțiune despre care vorbim este printre primii – dacă nu chiar primul din țară care examinează, prin mai multe scrieri, istoricul învățământului românesc de la începuturi până la zi și care propune un proiect coerent de lege a educației și altul privind statutul personalului didactic, ambele asumate de comunitatea academică din Târgu-Jiu și primite cu interes de numeroase cadre didactice. După cum se va vedea, unele concepte (și nu puține!) folosite în cărțile științifice ale autorului nostru, printre care memele, virușii minții, lebăda neagră etc, vor fi transferate din planul inițial (științific) în cel literar lirico-epic.

2.De data aceasta, profesorul Adrian Gorun își exersează plenar Eul liric, prin care vocea, trăirile, sentimentele, gândurile sunt exprimate într-o manieră emoționantă și puternic persuasivă. Putem spune că lucrarea reprezintă un îndemn pentru cei ce o lecturează, la retrăirea anilor propriilor vieți, activități și evoluții. Înclinația spre un dulce lirism fusese observată la domnul Gorun de la o vreme și anume, prin elaborarea și prezentarea cuvintelor de elogiere (laudatio) pentru cei ce au primit calitatea de doctor honoris causa ai Universității “Constantin Brâncuși”, instituție al cărei președinte este domnul Adrian Gorun. Observăm cu bucurie că întregul text se derulează sub forma de întrebări și răspunsuri, modalitate în care regăsim expresia Dialogurilor lui Platon. Acum, întrebările sunt „puse” de către profesorul Vasile Gogonea; remarcăm caracterul incitant al acestora, ceea ce dă posibilitatea profesorului Adrian Gorun să răspundă amplu, cuprinzător, convingător, emoționant, cu largi deschideri spre alte și alte meditații.

3.Ideile sunt structurate în cinci părți, strâns legate între ele: Prima copilărie, Viața ca o primăvară, Un nou început, Al doilea început, Prezentul intermitent. Este vorba de etape distincte care se deosebesc între ele prin interpunerea pecetei spațiului și timpului ca piloni ai depănării amintirilor și narațiunilor. Caracteristica integrativă e dată de numeroasele personaje cu care facem cunoștință și față de care putem manifesta întreaga gamă de sentimente umane: simpatie, admirație, iubire, prețuire, dar și neîncredere, desconsiderare, ură. Un important areal face obiectul tratării în opera pe care o evocăm: Roșia-Jiu, Fărcășești, Târgu-Cărbunești, Filiași, Motru, Cluj, Radna (Arad), București și altele, pentru care descoperim veritabile studii monografice: mediul geografic, populația, dinamica social-economică, starea actuală (cea de la ora descrierii), perspectiva materială și spirituală, starea instituțiilor de învățământ și a culturii, etc. Printre chipurile zugrăvite în cele peste 340 de pagini, ne vom întâlni cu părinții, rudele, copiii, foști colegi, foști profesori, cu persoane apărute întâmplător, de la nașterea scriitorului până spre sfârșitul secolului cenușiu, anul 1989. Firește, eroul principal al cărții este însuși autorul, profesorul Adrian Gorun care, de la primul cuvânt, până la ultimul, probează, la cele mai înalte cote, inteligență, voință, memorie – de fapt – întreaga gamă a proceselor cognitive, afective și reglatoare de care este capabil un om. Venit pe lume în ziua de 13 iunie 1950, la Roșia-Jiu, personalitatea sa complexă se circumscrie zodiei Gemeni; cei ce „prind” această zodie sunt „sociabili, tenace, tonifianți, predestinați să conducă. Au încredere apriorică în oameni… Prioritar, față de cei apropiați, trăiesc doar două sentimente: iubire sau dispreț. Nu pot urî deși se înfurie adesea. Gemenii nu sunt firi dificile, dar sunt ființe complexe…” Aș adăuga, cu trimitere directă la domnul Adrian Gorun, următoarele: apt încă de timpuriu, pe când traversa „cei șapte ani de acasă”, printre îngăduințe, restricții și pedepse, să conștientizeze țintele ce trebuiau atinse în vederea asigurării unui traseu de viață necesar și dezirabil, să-și ia deasupra-și cei doi stronfi ontologici esențiali: fiirea și firea. Prin fiire suntem destinați, prin fire suntem predestinați. Natura noastră exprimă fiirea, darul de la Dumnezeu, iar potențialul individual exprimă firea. În raport cu fiirea, toți oamenii sunt egali, în vreme ce după fire, nu sunt egali nici chiar la naștere. Pentru autorul despre care vorbim, cei doi stronfi au reprezentat și reprezintă elemente vitale, stâlpii de sprijin în privința înțelegerii căilor de transformare permanentă spre bine a propriei ființe. Pe temelia lor și-a dat seama de semnificația termenilor ACASĂ și acasă. Scris cu majuscule, cuvântul, împreună cu toate conotațiile sale, sălășluiesc în sufletele noastre, ca mediu spiritual; acasă este zona geografică de formare. Ambele marchează stadiile existenței, îndeosebi pe cel al copilăriei, stimulându-ne „nostalgia irepetabilului” care ne însoțește permanent „ca o poezie frumoasă”. Ea este comună celor născuți la țară și la oraș. Numai că pentru cei de la oraș, poveștile sunt neutre, iar pentru cei de la țară – parte a naturii – poveștile sunt „realități trăite pe viu”. Am cantonat și vom mai cantona puțin asupra copilăriei autorului, întrucât – așa cum lasă să se înțeleagă domnul Adrian Gorun – ea nu a fost nici mai fericită, nici mai neferictă decât a altora. Sunt înfățișate ocrotirea părintească, preocupările și îndeletnicirile cotidiene într-o gospodărie sătească de producție, schimb, consum și oarece acumulare (păscutul vitelor, paza gâștelor, adunatul gogoșilor pentru a procura bani de cărți), ghidușiile inocente (fuga de la școală spre gâldăul cu apă, pentru scaldă, unde rămâne fără haine), defectarea bicicletei tatălui, răspunsul la întrebări „încuietoare” de genul: ce e mai greu, un kilogram de lână sau unul de fier?, tânjirea după îmbrăcăminte potrivită sau după un ghiozdan sau după săniuța de lemn și, nu în ultimul rând, simțirea cu intensitate a nevoii de învățare. Se adaugă încântarea trăită de sărbători, la auzul ciripitului păsărilor vestitoare de primăvară, mai ales la auzul cântecului cucului, un ștrengar recunoscut și viclean peste măsură. El ne anunță, totuși, venirea anotimpurilor frumoase și calde: „Eu cunosc vara când vine/ Pe fluturi și pe albine/ Pe cântatul cucului/ Pe aratul plugului”. De aceea, spre satul natal, ne cheamă amintirile, pentru că în amintiri regăsim satul și rădăcinile pierdute „în hăurile existenței”. Prima copilărie și Viața ca o primăvară poartă însemnele strădaniilor și reușitele copilului de odinioară pentru un echilibru firesc între tentațiile vârstei și nestăvilita dorință de a ajunge și de a se menține mereu în frunte. Urma Un nou început, în care exuberanța copilăriei și emoțiile adolescenței rămân în urmă, făcând loc frecventării unor citadele superioare în planul formării însușirilor morale și intelectuale, adică liceele, pe care nu le consideră nicidecum „cimitire ale tinereții”. Alte trăsături îi sporesc profilul: ambiția pozitivă, altruismul, capacitatea gândirii practice și mature, intuiția creatoare, aptitudinea de a aprecia corect profesori, colegi, amărăciunea pentru faptul că altcineva îi decide soarta. Cei doi ani petrecuți la Liceul Poiana-Rovinari sunt abordați în contextul zonei, dominată de activitatea minieră: cultură și mentalitate specifice, relații interumane imprevizibile, încât nutrea vrerea de a se transfera în altă parte. Ultimele două clase de liceu le face la Liceul „Tudor Arghezi” din Târgu-Cărbunești, la care ajunge după o serie de peripeții de natură birocratică; acolo susține examenul de bacalaureat, pregătindu-se pentru intrarea la facultate. Este vorba despre Al doilea început. Se apropia prezentul intermitent care „acoperă” domenii de eforturi și teme de reflecție și acțiune pe care le-a susținut mereu, cu tenacitate și eficiență. Cum mărturisește însuși, idealul de viață i-a rămas constant filosofia și fiind influențat de o parte din colegi și de fratele său, ajunge la Cluj. Este orașul modern care l-a atras prin calitatea oamenilor, prin mentalitățile progresiste. Dacă pe drumul de fier se simțea că se pierde în ireversibilitate, în preajma admiterii, în viesparul de candidați, de părinți și profesori, se simte „ca o furnică rătăcită”. Acolo a obținut licența atât în filosofie, cât și în drept. În căutarea surselor de existență acceptă să lucreze la o renumită uzină din nordul Gorjului, într-o atmosferă plină de vulgaritate, așa cum mai pățise, ca elev, pe lângă un topograf din bazinul carbonifer. O porțiune de timp a fost încadrat ca supraveghetor de noapte la Liceul „Tudor Vladimirescu”. După șase luni de discontinuitate a gândirii (a efectuat un stagiu militar la Radna), a început anul școlar la Filiași, unde domneau pilăraia, subiectivismul, interesele individuale sau de grup, bârfa, abuzul „senatorilor de drept”, șicanarea. Norocul a fost că nu a stat mult în liceul cu pricina, fiind încadrat, în intervalul 1982-1986, la prestigiosul liceu de la Motru, cu dascăli minunați și copii eminenți. După patru ani fecunzi, a devenit profesor la Liceul pedagogic din Târgu-Jiu, renumita școală normală ce poartă numele savantului-pedagog Spiru Haret. Traseul vieții l-a purtat, ceva mai târziu, în pozițiile de mare responsabilitate în privința organizării și conducerii învățământului județean și național, a prognozării dezvoltării economice și sociale a țării. Vom găsi în carte adevăta eseuri despre existența umană, despre efectele nedorite sau dezastruoase ale industrializării galopante ori ale colectivizării forțate, despre șabloanele de comandă și comportamentale de la școala de ofițeri în rezervă, despre „pecetea” lui Ceaușescu asupra societății, despre soarta familiei și importanța copiilor, cu referiri amănunțite la subiecte filosofice și la gânditori din antichitate până azi. O analiză aparte o efectuează în legătură cu evenimentele din decembrie 1989. Încheierea volumului se produce printr-o admirabilă frază, pe care o redăm: „Dumnezeu a rânduit să mă nasc la o răscruce, intersectând-mă existențial cu două secole și cu două milenii. Viața mea care ar fi putut înflori ca o primăvară, fusese până atunci o primăvară efemeră într-o toamnă de secol cenușiu. Și în acele momente mă durea ca o rană… Se sfârșea spre a trece într-o toamnă zbuciumată trăită în primăvara unui alt secol. Și asta rămânea esențial. Pentru totdeauna”.

4.Vom reține, în continuare, câteva aspecte generale ale stilului operei la care ne-am referit și pe care o putem considera, prin excelență, literară și de memorialistică. Cititorul va fi încântat să savureze, de pildă, frumusețea descrierilor întâlnite, fie că e vorba de situații diverse, de locuri, comunități sau de fapte. În egală măsură stau lucrurile cu dialogurile cuprinse în text: vii, convingătoare, edificatoare; ai impresia că ești participant nemijlocit. Analizele privind problemele de viață sunt adevărate disertații științifico-literare, de natură a te determina să cugeți, să nutrești visuri ori să-ți faci proiecte ancorate în realitate. Acțiunea, pe global, nu este strict cronologică, inserțiile de la o etapă la alta, de la o temă la alta, dând lecturii o culoare aparte și o vioiciune la fel. Aceasta –mai cu seamă atunci când înfățișează componente ale străfundurilor sufletești (evocarea chipurilor dragi, a celor dintâi zvâcniri ale iubirii, a atmosferei din gări, de la practica agricolă, a interacțiunii interne dintre membrii grupurilor etc). Narațiunile interacalate sunt de mare intensitate, așa cum e în cazul reamintirii participării la taberele școlare, al excursiilor, al relaționării cu personaje pitorești precum Baciul Andrei… Rămân puternic întipărite în amintire episoadele cu scăldatul (de care am mai vorbit), cu „răsplata” de trei lei pentru păzitul gâștelor vecinei, cu lecți „model” a profesoarei de muzică și altele. Apelul la cuvinte neaoșe – muica, moșu, oblanic, baniță, pițărăi, nedee, ciupag, chisăliță, cărpător, matcă, turtă, săcui – sporește caracterul captivant al cititului. Alt punct „tare” al cărții constă în arta portretizării. Cred că din momentele câștigării conștiinței de sine, autorul a memorat quasimajoritatea semenilor pe care i-a cunoscut, nu doar sub aspectul însemnelor identității, ci și sub acela al profilului biopsihologic, redate fidel și cu lux de amănunte. De-a dreptul impresionante rămân chipurile celor apropiați: bunicii, părinții, fratele Gigi (profesorul Gheorghe Gorun), sora. Mama, ființa cea mai iubită a copilăriei, icoană a vieții, pare neostenită și e plină de grijă față de copii, gata oricând să găsească soluții pentru mai binele celorlalți. Tatăl, fost primar, fost ofițer de armată, fost  lucrător în „munca de partid”, era omul care aducea banii necesari existenței, pe care era obligat să-i „legumească”; era exigent, autoritar, inspira deseori teamă. (l-am cunoscut pe cel ce a fost Gheorghe Gorun, tatăl: un om dârz, înzestrat cu fermitate, harnic, intransigent; multe i s-au tras din „nesupunerea” oarbă, necondiționată, în fața „superiorilor”). Horațiu este prezentat ca fiind un copil minunat, „sufletul și viața mea”; el ocupă un loc privilegiat în biografia sentimentală a domnului Adrian Gorun, căruia i-a adus echilibrul sufletesc. În prezent îi este „coechipier indispensabil în cercetare și inovație”.

Nu lipsește din text nici înțelepciunea populară, exprimată în formulări adesea hazlii:

m Ce se întâmplă când pleacă trenul din gară?

-Rămâne gara (apropo de relativitate);

m De ce stați în primul rând la film, domnule profesor?

-Să văd filmul înainte voastră;

m Bă, voi ce vreți să vă faceți când veți fi mari?

-Nimic.

-Bravo, că n-ar mai avea cine să ne scoată ciubotele; sau: Nu mor caii când vor câinii ori: Puteți avea oricâte facultăți, dacă nu aveți școala vieții, tot degeaba… etc.

Întregirea scriiturii se realizează în mod fericit și prin ilustrația grafică. Remarcăm, în primul rând, coperțile cu peisaje sugestive: al primăverii, într-o perspectivă optimistă, înflăcărată, dar repede trecătoare, ca și copilăria, și al toamnei posomorâte dintr-un sfârșit de veac. În al doilea rând, remarcăm fotografiile expresive, care îl prezintă pe autor în etape succesive ale existenței tinerești. Din una ne privește, parcă ar fi fiul domniei-sale, Horațiu, frumos, luminos, încrezător în șanse și în viitor. Izbitoare  și tulburătoare asemănare! Cele consemnate sunt doar câteva considerente care pun în evidență faptul că avem de a face cu o carte – document și cu un scriitor adevărat, înzestrat cu talent și har, de la care așteptăm cât mai multe volume.
Nicolae Brânzan

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here