În ceea ce ne priveşte, noi nu dezgropăm valorile trecutului ci doar le reactivăm. Aflaţi în posesia unor poeticieni ai (re)lecturii cuantice, putem aplica şi criterii mult mai Kairotice, graţie transdisciplinarităţii şi cosmodernităţii.
Şi în viziunea lui Simion Mehedinţi cosmodernitatea se manifestă ca totalitate a fiinţei, care se armonizează tocmai din diferenţe şi contrarii, (de fapt, discontinuităţi) impuse de existenţa mai multor nivele de Realitate. Ea poate realiza, pentru întâia oară în istorie, u-topia, care este opusul utopiilor ce au dominat lumea modernă.
Astfel că Simion Mehedinţi anticipează u-topia lui Basarab Nicolescu şi iată cum. Încă din „Prefaţă” la „Şcoala păcii” suntem încredinţaţi că „membrii Antantei puseseră ca principiu pentru pace dreptul de autodeterminare al tuturor popoarelor”, dar şi că „Şcoala Română a fost mereu alături de realitate”. O Realitate desigur în care bucuria creştină de a trăi este percepţie simultană a tuturor nivelurilor de realitate, fiindcă locul unde se află Dumnezeu este u-topic; de aceea, singura abordare realistă rămâne u-topia. Prin urmare asigurând cât mai multe păci regionale, de la sine se realizează şi pacea generală, adică fraternitatea între toate neamurile pământului, marele ideal al creştinismului.
Cercetând din însărcinarea Dataţiei Carnegie, Simion Mehedinţi pledează pentru ideea cardinală a realizării, mai înainte de toate, şi de orice, a realizării unităţii naţionale politice, pe baza unor fapte geografice, fapte etnografice, fapte economice, fapte culturale. Concluzia pe care o enunţă arată că dorinţa de pace a poporului român este de fapt istoric şi o etnografie, nu o atitudine de ocazie.
Însă, patriot adevărat, Simion Mehedinţi arată că „pe egalitate şi dreptate, pentru toţi este aşezată temelia Patriei noastre” şi că „aceste idei sfinte trebuie apărate de toţi cetăţenii, pentru ca România să fie nu numai întregită, dar şi fericită.”
În acelaşi timp, acest savant, născut în munţii Vrancei (pe 16 octombrie 1868), care avea să ucenicească pe lângă Alexandru Odobescu şi Titu Maiorescu, terminându-şi Şcoala Normală Superioară cu teza „Ideile lui J.J. Rousseau asupra educaţiei” (publicată în 1892), slujeşte la două spaţii matriciale: istoria şi geografia, ba şi la cel de-al treia, căci preia de la Titu Maiorescu direcţia „Convorbirilor literare” (1907-1924). Apoi ţine şi editează cursuri de antropogeografie, etnografie ca în fine ca ministru al instrucţiunii publice, în guvernul Marghiloman, să emită legea „şcolilor pregătitoare” şi legea „eforiilor şcolare”. În pofida caracterului pe atunci utopic, legile ofereau totuşi câteva căi concrete de luptă cu analfabetismul şi de ridicare culturală a ţărănimii, pe vremea aceea populaţia covârşitoare a ţării.
În 1923, Simion Mehedinţi scosese de sub teascul tiparului „Şcoala Poporului” (conţinând legile adoptate în 1918, însoţite de cuvântările de argumentare rostite în parlament, de o logică admirabilă şi de retorică aproape desăvârşită). Aşa că i-a urmat, firesc, în 1928 „Şcoala păcii”, volum magistral şi crucial, elaborat de un om deja „transdisciplinar” şi „cosmodernist”/ „cosmodernitar”.
În definitiv în ce stă concepţia pacifistă a românului? În definitivitatea păcii, în permanentivitatea ei (stipularea de pacte permanente de neagresiune), în aspectu-i transfrontalier, pretutindenal, concursional şi constructivist, în integralitatea cea mai transnaţională şi u-topiciană. Apoi marele Simion Mehedinţi lansează la apă o pedagogie metanoică, în virtutea unei doctrine transrasiale, care prevede ca Europa să fie un pedagog superior lui Iisus Hristos Nazarineanul, şi care recomandă dezideratul de pace şi de înfrăţire, de solidaritate şi aspiraţii comune…
Ca un corolar, celebrul istoricogeograf creează succint şi trăsăturile altui tip de pedagogie „Şcoala muncii” dublată de încă altă o „Şcoală a toleranţei”, de sorginte iluministă, ca să ne deschidă ochii asupra unei epoci a spiritului omenesc într-o istorie planetară, deci cosmodernă, în care contrariile colaborează şi concurenţa să se determine reciproc în scopul progresului comunitar.
Simion Mehedinţi edictează deci o pax humana, propune o „biblie a umanităţii” (o carte de lectură comună, o antologie transcontinentală care să unifice directivele pedagogice ale învăţământului din toate ţările), în virtutea căreia Homo europaeus va triumfa pe toată planeta prin idealurile promovate de el.
X X X
Încheiem articolul de faţă cu un pasaj din gândirea „futuristă” a lui Simion Mehedinţi expusă în „Şcoala muncii”.
S. Mehedinţi pasaj despre şcoală Civilizaţie şi cultură
„Nu numai istoria şi etnografia, dar şi pedagogia, vor căpăta în scurtă vreme un aspect cu totul nou, iar în prefacerea aceasta va fi ajutată şi de etnografie. Mulţi pedagogi pleacă şi azi de la concepţia unui copil abstract, adică o fiinţă care ar fi cam aceeaşi în toate ţările pământului. Dar acel copil nu există nicăieri. Etnograful vede peste tot deosebiri care nu pot fi trecute cu vederea. Orice prunc, odată cu obiceiurile familiei şi cu graiul, dobândeşte o întreagă avere sufletească, un calapod de cugetare şi de simţire, moştenit de la strămoşi. Iar adevărul acesta bate şi mai mult la ochi dacă luăm seama în ce fel copiii repetă în oarecare măsură fazele mai vechi ale grupării etnice din care fac parte. Un om de pripas, ieşit din cine ştie ce promiscuitate orăşenească, lipsită de originalitate, nici nu bănuieşte ce se ascunde în jocurile şi vorbele copiilor. Omul de intuiţie, înarmat cu rezultatele etnografiei şi etnologiei, cunoaşte însemnătatea unor astfel de manifestări mărunte şi îşi dă seama că educarea tineretului unui popor nu poate să înceapă decât de la copilul-concret, aşa cum ni-1 prezintă mediul său etnic, încărcat în bine sau în rău cu toată moştenirea lăsată de străbuni. Prin urmare, în ce ne priveşte pe noi, e clar că numai o „pedagogie românească” poate folosi în chip real poporului român *. (* Pentru întîia oară, în anul 1929, o lege ticluită de români face posibilă înstrăinarea pământului românesc !)
Experienţa noastră, adică suma vieţii noastre naţionale, este singura realitate decisivă pentru noi, iar cunoştinţele dobândite din spusele altora şi din cărţi sunt doar un reflex al vieţii altora. Singura măsură efectivă a valorilor este viaţa vie, care adună în oglinda sufletului etnic atâtea raze din Universul material şi moral câte poate ea cuprinde. Pe când viaţa ni le dă direct, vorba altora şi experienţa altora este abia un simulacru al realităţii, o „viaţă amorţită sau chiar moartă”, ca o lumină difuză şi scăzută până la limita întunerecului.
Prin urmare, dacă e vorba de pregătirea tineretului pentru viaţă (căci el este pătura generatoare a unui neam), trebuie să-1 legăm mai întâi şi mai întâi de toate de viaţa reală a poporului din care face parte. Şi, după cum pentru fiecare specie animală lumea este o reprezentare deosebită (după cum şi-a putut-o crea prin activitatea şi deci evoluţia milenară a organelor sale de relaţie), tot aşa copilul, ca rezumat al vieţii generaţiilor trecute, care i-au dat anume categorii de legături cu lumea dimprejur, nu va putea trăi deplin viaţa sa decât sprijinindu-se pe tot capitalul pozitiv din trecut, sporindu-1 pe căile cele mai lesnicioase cu putinţă, – adică în sensul tradiţiilor verificate practic, deoarece tradiţia e ca o potecă bătută şi deci mai uşor de urmat. Cine îşi închipuie de pildă că poate croi măcar un abecedar fără să ţină socoteală de fondul etnic al copilului, acela se înşală în chip fundamental. Nimic mai etnic decât abecedarul. Cine crede apoi că o carte de lectură, adică prima enciclopedie cu care se întâlneşte copilul, poate fi întocmită fără o adâncă, foarte adâncă cunoaştere a vieţii poporului respectiv, acela cumplit se înşală. Tot aşa: cine crede că istoria, geografia, botanica, zoologia etc, pot fi aduse la cunoştinţa unui tânăr cu ajutorul unor cărţi făcute pentru uzul altor neamuri, se înşală amar. Şi, de asemeni, cine socoteşte că în anii adolescenţei poate introduce pe tânăr în probleme de etică ori de estetică fără o analiză cât mai atentă a fondului etnic propriu, acela rătăceşte sigur calea, creându-şi mari greutăţi.
Aşadar, nu din vanitate, ci din necesitate, pedagogia „naţională” se impune de la sine. Iar o pedagogie naţională, fără o conştiinţă naţională rezemată pe cunoaşterea ştiinţifică a civilizaţiei şi culturii naţionale, nu e cu putinţă. Deoarece, în cazul nostru, conştiinţa naţională nu însemnează să ştii că eşti român şi că trăieşti în cutare parte a pământului românesc. Abia atunci când din intuiţia vie a traiului cu alte mădulare ale neamului ştii practic cum sunt alţii, îţi dai bine seama şi cum eşti. Nici harta etnografică, nici statistica demografică, nici diagramele cele mai exacte… nu pot înlocui contactul cu realitatea vie. Numerele şi figurile nu spun niciodată destul când lipseşte traiul laolaltă, împărtăşirea efectivă din viaţa altora, aşa cum se prezintă în desfăşurarea ei zilnică. Şi nici atât nu e de ajuns: dacă rămâi numai un privitor contemplator al vieţii celor dimprejur, conştiinţa naţională e ceva pasiv, ca a paraliticului care vede ceva, preţuieşte şi poate chiar doreşte, dar nu poate întinde mâna… Abia când ai pus umărul la sarcina comună, începi a avea mai din plin conştiinţa fiinţei etnice din care faci parte. De unde urmează că „şcoala muncii” e o realitate mai cuprinzătoare decât verbiajul la care se opresc atâţi mânuitori de formule pedagogice activiste ca formă, dar pasive ca fond. Iar ca o subconcluzie urmează şi constatarea elementară că: educator al tineretului unui popor nu poate fi orice om de pripas sau orice apatic ori sceptic preocupat de sine şi de ale sale, ci numai cei care au un real temperament de educator (şi nici aceia nu-şi pot împlini menirea lor fără o cunoaştere cât mai deplină a formaţiunii etnice din care fac parte). Teoretic, oricine se poate apropia de problemele pedagogice şi le poate înfăţişa chiar cu strălucire; practic însă nu poate fi pedagogie fără autohtonie.
Aşadar, adunarea în muzeu a documentelor civilizaţiei şi culturii noastre şi o strânsă apropiere a istoricilor, arheologilor, filologilor, sociologilor şi pedagogilor de etnografie se recomandă şi din acest punct de vedere.
Până atunci, o concluzie se impune: în starea de azi a ştiinţei nimeni nu poate fi îndreptăţit să judece în chip definitiv civilizaţia şi cultura românească, atât de fragmentar cunoscute. Ceea ce poate afirma de pe acuma etnograful e doar atâta: că în amândouă direcţiile autohtonii nu cedează pasul faţă de nici unul din elementele alogene, iar în unele priviri le sunt hotărât superiori.” (Simion Mehedinţi)
Notă explicativă
Am dorit să găsesc în biblioteca familiei lucrări interesante despre şcoala românească şi despre Primul Război Mondial. Printre cărţile de literatură, istorie, pedagogie, folclor, ştiinţifice, etc. am ochit o carte intitulată Şcoala păcii de Simion Mehedinţi şi dintr-o privire am realizat că dezbate succint ambele probleme. Am citit-o urgent şi am vorbit multor prieteni despre lucrare. Mi-am dat seama că este utilă generaţiilor prezente, mai ales că fost publicată în anul 1928, foarte aproape de Primul Război Mondial şi Unire, vorbind despre fapte adevărate cu care puţină lume a intrat în contact. Pentru a face o faptă bună am hotărât de a fi publicată într-un tiraj mare pentru a ajunge în cât mai multe şcoli. Biblioteca familiei are o dimensiune axiologică (valorică) a volumelor. Această selecţie reflectează spiritul ales al proprietarului ei, prof. Gr. Pupăză.
Spiritul haretian îşi are continuitate în figura savantului Simion Mehedinţi (1868-1962), care, la rândul lui, dorea să înfiinţeze nenumărate şcoli la sate, dând mediului rural două legi fundamentale ale Instrucţiunii Publice.
Pe această filieră, profesorul Gr. Pupăză reprezintă el însuşi un continuator al celor doi mari români.
Această carte, ca multe altele, când cărţile “vechi” erau arse, a fost salvată de la foc fiind ascunsă prin podurile caselor unor vecini amabili, fiindcă pentru deţinerea unei asemenea cărţi erai condamnat la 12 ani de detenţie. Când timpurile au permis, cartea a revenit acasă şi a ocupat un loc de cinste în bibliotecă aşteptând un moment prielnic pentru a ieşi din anonimat. Şi, iată a reuşit…
