Există o manieră Baghiu în poezia română de dată recentă? Şi dacă da, ce anume face ca aşa ceva să fie posibil şi să se instituie ca un mod de a fi în poezie? Cu alte cuvinte, este posibil ca maniera să se transforme, sub ochii noştri, în paradigmă lirică, model exponenţial, aşa cum avem confirmate, să zicem, un modei Ion Barbu, un model Nichita Stănescu? Cînd anume reuşeşte ceea ce numim “discurs liric” să se structureze pe liniile de forţă ale unui model poetic suficient sieşi, autotelic, să ajungă în acea expresie opusă expresivităţii, ca “funcţie poetică” în stare să producă acea “entitate singulară”, acel “text unic şi irepetabil” (N. Manolescu, Despre poezie), ori la “acel complex de raporturi intime între eul creator şi cel existent” (E. Negriei, Introducere în poezia contemporană) care să realizeze în sfîrşit ceea ce se cheamă marcă inconfundabilă?
Acestor întrebări voi căuta, pe cît pot, să le răspund ocupîndu-mă de ultima carte de poezie semnată de Vasile Baghiu (Maniera, Ed. Pontică, 1998). Ea ar fi, în viziunea şi intenţia autorului, postafaţa lirică a unei trilogii începută cu Gustul înstrăinării (1994) şi continuată cu Febra (1996), între care se insinuează doar temporal Rătăcirile doamnei Bovary (1996), în fapt cartea de debut a poetului depusă la Ed. Eminescu, încă dinainte de 1989, şi apărută după şapte ani de aşteptare, în buna tradiţie de atunci a debuturilor amînate ad calendas graecas.
Trebuie să admit că proiectul încă tînărului poet de la Piatra Neamţ e unul de tot ambiţios, rivalizînd ca intenţie, dar şi ca realizare estetică, doar cu Levantul lui Mircea Cărtărescu ori cu poemele antologate de Cristian Simionescu sub sigla elocventă Maratonul. Poate c-aş fi nedrept dacă nu l-aş aminti aici şi pe Cezar Ivănescu, poet din aceeaşi familie aristocrată a constructorilor de cărţi, acesta din urmă mult mai dedat arcanelor esoterice, mai “obscur”.
Cine se mai încumetă în zilele noastre să conceapă o tetralogie în versuri, să construiască epic pe un teren puţin favorabil pentru aşa ceva, ca să nu mai vorbim de gustul şi exerciţiul contemporan disolutiv şi “speculant”, preocupat de ţîşniri precoce care apoi să fie primite en fanfare de o critică urechistă ori partizană care le omologhează ca poetici spectaculare, cu o voioşie amintind de acele blînde şi “naive” personaje nabokoviene alergînd după fluturii şi gîzele Domnului?
În genere, pentru poetul român absenţa proiectului e cel mai adesea echivalată cu un semn providenţial al “harului” cu care a fost decorat cîndva de cine ştie ce instanţă suprem-mistică. A fi poet cînd vreun foton sau quark purtător de polen poetic te plesneşte pe nepusă masă e semn de aleasă nobleţe şi-ţi permite, eventual, să ocoleşti masa şi programul de scris; în cel mai bun caz poetul de acest soi ţine un calendar unde-şi bifează conştiincios, cu cruce roşie, zilele cînd e la “period”. Cilii vibratili prevăzuţi cu ventuze specifice cu care l-a înzestrat un demiurg ironic şi licenţiat în genetică suprarealistă îl fac pe acela să palpeze nediferenţiat tot ce soseşte din eter şi să transcrie direct pe curat, iar atunci cînd, brusc, îi “creşte” o mînă să şi semneze.
Între atîţia spectatori înduioşaţi ai propriilor producţiuni poeticeşti, Vasile Baghiu, alături de alţi cîţiva poeţi de excepţie ca Ioan Es. Pop, Emilian Galaicu-Păun, Simona Popescu, Ruxandra Cesereanu, Iustin Panţa, Ionel Ciupureanu, Daniel Bănulescu etc. – ca să nu mă refer decît la cîţiva dintre egalii săi de generaţie – se evidenţiază prin metoda “strînsă”, de edificare a poemului, prin acea indelebilă artă poetică structurantă care însoţeşte ca glossă critică trupul “astral” al poemului conferindu-i forţă şi originalitate şi refuzînd fără echivoc ceea ce Ion Barbu numea “estetica mecanicii”. În încercarea sa de a reface pe cont propriu poezia, Vasile Baghiu refuză “inepta?? insistenţă de a scrie versuri aşa cum vorbeşti, banalul reabilitat corcit cu sensibilitatea” pe care le repudia acelaşi Ion Barbu, poetul român cel mai înaintat din punct de vedere al programului estetic asumat şi îndeplinit, în acord cu acele teoretizate “căi ale ştiinţei comunicante” cu care tindea, empatic, să se identifice.
De altfel, Vasile Baghiu a polemizat în mod repetat cu acest concept al “poeziei leneşe”, cu metoda empirică de a face poezie după ureche, metodă laxă, parazitară a unui eu brut, nediferenţiat, racordat la stimuli exteriori cu rădăcinile adînc înfipte în inspiraţie şi transă şi evocînd profilul unui medium abulic prin care folfa intră în lume într-un acces de voinţă formală, purtătoare a unei energii simulante, mimetică în toate amănuntele şi ungherele.
Ca altădată Pound ori Eliot – cu care are certe afinităţi -, americani europeizaţi şi dorind să-şi descopere o tradiţie doar spre a o reinventa, Vasile Baghiu ştie că poezia se nutreşte din poezie şi că, mai devreme ori mai tîrziu, fiecare poet adevărat trebuie să-şi descopere propria sa tradiţie ori să o “inventeze”.
Astfel, Vasile Baghiu reface în spaţiul românesc una dintre cele mai interesante experienţe poetice ale modernităţii poetice, cea a lui Fernando Pessoa: heteronimii săi nu sînt, totuşi, atît de numeroşi ca la poetul lusitan, există în poemul său o voce autoritară, acel Himerus Alter care se impune ca personaj inconfundabil aflat în concurenţă acerbă cu cel care a îndrăznit să semneze singur cărţile de pînă acum. Acest personaj rătăcitor în als ob se mişcă dezinvolt ori apatic, dar semnificînd permanent, în spaţiul ideal dintre lume şi literatură, într-un interstiţiu straniu, care e adevărata şi inconfundabila lume Baghiu.
Asemenea eroilor pătimaşi, îndureraţi, sceptici ori blazaţi ai lui Durell, cel din Quartet Alexandria, el îşi plimbă spleenul şi morga, evident ca însoţitoare ale bolii, prin bătrîna Alexandrie, toposul decadent şi eclectic care l-a văzut bîndu-şi filtrul la cafeneaua El Bab pe discretul Constantin Kavafis: “Încă nu-s mort, îmi duc singur bagajele / Printre palmieri prăfuiţi, la hotelul Cecil, în Alexandria, / Hotărît să scriu măcar două pagini de cum voi ajunge în cameră, / Urc pe strada Nebi Danielo, / Stau prostit în cafeneaua El Bab, / Fără să-mi pese de arabii puşi pe harţă, / Da, nu-s eu cel ce anevoie răsuflă-n furtune, / Eu stau tolănit pe nisipul de la Sidi Bishr, / Tolănit sub oleandri în grădinile Nouza, / Inspir cu grijă şi expir prelung, / Aşteptînd autobuzul în staţia Mezloum, / O iau la vale fluierînd spre Ras-El Tin, / Cu ceva mărunţiş, suficient pentru un pahar de arak, / Mă-nvîrt pe malurile mîloase ale Mareotisului, / Uimit de anemonele strălucitoare, / Uimit de tavanul care-mi opreşte urcuşul spre cer…” (Îndrăgostit de o perfuzie).
Un giravago, cum inspirat l-a numit criticul literar George Popescu, cu un termen ungarettian şi care-l desemnează pe “călătorul rătăcitor”, este acest Himerus Alter, pe rînd plictisit şi curios sau un globe-trotter autentic, pendulînd între ameţeala pe care ţi-o dă rememorarea unui trecut de bolnav într-un sanatoriu exotic dintr-o ţară exotică (România) şi aerul tare al apostrofărilor la care-l supune pe cel ce şi-a permis să scormonească printr-o ladă cu manuscrise uitată acolo şi să le semneze fără teama că va fi descoperit, ba, mai mult, să-şi aroge pretenţia de inaugurator al unui nou curent poetic, himerismul: adică Vasile Baghiu, ”un individ / Care devine cu fiecare zi tot mai ridicol / Pretinzînd că scrie poeme himeriste” (Maniera Baghiu e o boală, fireşte). Vasile Baghiu e un stilist care fără a folosi un limbaj “neîngrijit” (cu sensul, probabil, de “necăutat”), aşa cum crede Marin Mincu în Poezia română actuală, refuză podoabele versului manierist şi excelează în a cristalografia o poezie tragică, în raport de excelenţă cu suferinţa asumată discret pe care şi-o poartă cu blazon autentic prin cele patru puncte cardinale: “Căci la Moscova ningea pe la sfîrşitul lui mai, cînd plecasem / Ca să ajung la Irkutsk, unde primăvara mă dădu peste cap, / Unde mi-am simţit inima tresărind / Ca într-un poem de Pound / Văzînd prin geamul cuşetei o creangă înflorită aparte, / Nu la gura metroului, ci-n stepă, în incoercibila Rusie…” (Maniera Baghiu…).
Cred că miza pe care o pune în joc în poezia sa Vasile Baghiu se poate rezuma, practic, la acel resort intim care ne face să ne punem întrebarea “cea mai naivă” cu privire la poezie, la actul scrisului, atunci cînd părăsind terenul friabil al simplei candori ne mirăm cam cum o făcea Charles du Bos în introducerea la Ce este literatura?: “Această întrebare: ce este literatura? nu poate să fie nici măcar abordată înainte de a fi răspuns la o alta preliminară: ce este viaţa?”. În fond, viaţa şi nu “literatura”cu ale ei capcane “tematiste” de limbaj, cu ale ei curente şi mişcări adiacente este ce vibrează cu putere în Maniera. Poemele baghiene au adesea un aer aristocrat-nepăsător aparent doar (căci poetul e un participativ şi un patetic autocenzurat), care derivă nu neapărat din folosirea unor expresii rare ori căutate cît, mai ales, dintr-o decenţă a afectului care se însoţeşte cu profunda sa interioritate, toate acestea asistate discret de un spirit artistic provenit din lobii superiori ai unui eu complex şi rafinat.
Maniera e construită în jurui unui principiu livresc autentic, acela al ficţiunii epistolare. Senzaţia că lecturăm un mic roman epistolar e pregnantă: vocea lui Himerus Alter interferează cu aceea a lui Baghiu într-un schimb de replici care se învîrt în jurul “testului de paternitate”: al cui este manuscrisul pe care-l avem în faţa ochilor? Cine parazitează pe cine? Dar dacă ambii autori au dreptate în revendicările lor, fiecare dintre ei scriind la o mînă o carte a splendorii pierdute şi a bolii care s-a instaurat în lume şi în vieţile lor? Misterul care însoţeşte poemele din Maniera nu este niciodată dezvăluit în ciuda impresiei de comunicare, de “supunere” care se leagă la lectură. E ca şi cum la capătul unei călătorii îndelungate pe apă, odată ajunşi la uscat n-am mai reuşi să punem piciorul pe uscat; acesta se îndepărtează, ca într-un vis pe care-l visezi cu ochii deschişi şi pasul decisiv se amînă mereu pe măsură ce efortul de atingere e tot mai mare. Un oniric rebours poate fi catalogat, pînă la un punct, poetul din Piatra Neamţ; poemul său e construit cu acea migală şi ştiinţă proiectivă care ne aminteşte de “fraza lungă” a lui Marcel Proust, cu care este afin într-un mod izbitor şi pe care nu-l ascunde deloc, fie şi la nivel de sugestie liminară (O scrisoare a lui Himerus Alter trimite cu gîndul la O dragoste a lui Swan.„). Muzicalitatea versului este una din calităţile cele mai izbitoare ale poemului baghian şi care-l individualizează puternic în vremea noastră, a poeziei de notaţie nevrotică, frustă, seacă. E aproape o dovadă de curaj să scrii poeme lungi, acordate de un sunet interior care aminteşte de lied, nezgomotoase, eufonice, “vătuite” în era poemelor rapp ori funky, în epoca CD-ului planificat să “constate” succes. Ca şi G. M. Hopkins ori Eliot, mai ales, cu care este înrudit prin acea “raţionalitate” a poemului instrumentat polifonic, V. Baghiu “încearcă să investească muzical actul inspiraţiei” (E. Montale) în acordurile armonice ale unei dezolări de sfîrşit de mileniu; baroc-crepusculară, poezia sa are cuprinsă în ţesătura aproape narativă şi ritmuri prozastice, eseistice, dedublate în plin fuleu “naratologic”. E, dacă pot risca o definiţie spontană, o poezie de frontieră: poate fi un bun început pentru secolul următor, aşa cum a fost pentru secolul nostru poezia “neînţelesului” Macedonski. Sigur, Vasile Baghiu spune adesea eu în poemele sale, spre deosebire de Eliot care nu face aproape deloc acest lucru, dar înrudirea de care vorbeam provine din acea comună propensiune de exprimare a fondului emotiv al “ideii”, a ceea ce s-a numit “corelativul obiectiv”. Asemănarea cu poetul englez e dată şi de subtilitatea ironiei răsărind din cînd în cînd din apele poemului său asemenea unei insule care nu împiedică deloc privirea să se bucure de linia orizontului. Căci ironia, sarcasmul sînt la autorul Manierei procedee de mare rafinament stilistic ale unei inteligenţe subtile pusă în slujba poemului, iar nu vizată ca scop în sine cum fac adesea ironicii excesivi. I s-a reproşat adesea poetului – uneori pe un ton violent, punitiv, de către oameni de litere care trec de rafinaţi şi colocviali – că n-ar agrea ironia fiindcă îi lipseşte această genă şi că această lipsă ar dăuna poeziei sale. Or, dacă încercăm să convenim cu Jankelevich că “ironia înseamnă supleţe, adică extrema conştiinţă”, atunci V. Baghiu posedă ironia în cel mai înalt grad – care este şi cel mai efasat: nu ironia brutală, burlescă, deviată în cinism, nu hilaritatea obţinută prin distilarea argoului ori a slang-ului, nu aluzia grosieră care ne “distrează” ca la circ, ci acea aristocraţie a unui eu care refuză ceea ce acelaşi Jankelevich numea “instinctul plin de emfază” şi care posedă o manieră a detaşării care, deloc paradoxal, participă intens la organicitatea lumii; nu doar aderă, ca atîtea alte “manierisme”, spre a derapa instantaneu, lăsînd în urmă o simplă urmă de potcoavă pe macadamul artelor. Cu Maniera, utopie lirică de referinţă a poeziei noastre contemporane, avem în faţa ochilor un poet superior, important, care-şi pune întreaga fiinţă în poem, acesta văzut nu ca un simplu joc – pentru că în joc nu e doar literatura, nu doar “maniera”, ci este chiar viaţa care agonizează “într-un hotel din Lima”, departe de sanatoriul din Bisericani, unde un tînăr poet crede c-a inventat himerismul, spre stupefacţia amuzantă a “capetelor pleoştite ale criticilor şi istoricilor literari”.
NICOLAE COANDE
