Cu ceva timp în urmă (ani vreu să zic!), scriam un eseu… (Eseu?! Termenul, pentru mine, ar putea fi nepotrivit sau ,,pretenţios’’. Am văzut că, mai nou, cei care au abordat genul – adică scriu eseuri – înşiră cuvinte în rânduri încărcate neologistic, fără logică, fără a spune ceva, fără a înţelege cineva ceva şi fără a bate măcar ,,câmpii cu graţie’’). În acest context, mai potrivit mi se pare să spun că atunci am pus pe hârtie un text cu titlul ,,FRUMOSUL CA FRUMOS MANIFEST”, cu intenţia de a contura ideea asupra căreia stăruiam: ,,identitatea de a fi’’ legată într-un fel de fapta ce ne poate defini şi plasa zilnic undeva în lume: ,, (…) Revin la acel ,,Eu–Tu’’, în special la chestiunea ce ţine de ,,rest’’, la acest rest ce face, între noi, diferenţa. De aici, din el, şi bogăţia (las la îndemâna voastră să o alegeţi), şi sărăcia (de care v-aş sfătui să fugiţi ca dracu de tămâie!). Nu de alta, dar ea, sărăcia, (mai ales aceea ce stă în lipsa de spirit, singurul ce poate face viu omul între semeni), îţi poate şterge identitatea. Imaginaţi-vă, să fii ce? Nu tu om, nu tu măgar (animal, în general), nu tu pom, nu tu nici măcar fir de iarbă sau adiere de vânt în zadar. Să vrei să te iei de undeva şi să nu ai de unde! Să vrei să fii altundeva şi să nu ai ce trimite. Să vrei să îţi aminteşti de tine, şi ioc amintire! Să vrei să fii şi tu nume în rândul lumii şi, culmea, chiar să nu fii, în condiţiile în care, totuşi, unul asemenea ţie, îţi spune: ,,mă, nea cutare’’… Domnilor, mare minune să ai un nume! Problema cea mai grea stă în faptul că numele nu e la întâmplare. Nu îl iei din cui şi pleci aşa, de-aiurea, cu el la plimbare. El, numele, cu greu se zideşte. Păi Manole, până să o zidească pe Ana, era Manole? Da de unde! Nici pomeneală! Noe, dacă nu ar fi călărit potopul, ar mai fi fost el Noe? Draci uscaţi! Sau nici măcar ăia! Uite, aici, lângă noi, Olguţa Berbec, frumoasa noastră de peste deal (cum, care deal? Ăla de dincolo de celălalt! …Mda! Ehe, dealuri, în România, câte vrei! Frumoase, ca ea, mai rar!) Ar mai fi ea Olguţa, dacă nu ne-ar fi zăpăcit pe toţi cu:
Te iubesc, nană, pe tine,/ Dar plânge inima în mine./ Mama mi-nchide portiţa/ Să nu-ţi dau ţie guriţa./ Te iubesc, nană, pe tine/ Dar plânge inima în mine/ Mama mi-nchide portiţa/ Să nu-ţi sărut ţie guriţa/ Zice că nu-s pentru tine/ Şi să te las, ar fi bine./ Tu ai avere şi casă/ Nu-i de ajuns că sunt frumoasă./ Vai de ochişorii mei!/ Cum ard lacrimile în ei/…
Altă dată, puneam, din nou, pe hârtie, rânduri ce aveau să vorbească ,,DESPRE POVESTEA DIN SPATELE POVEŞTII’’, texte pe care le-am şi publicat în volumul ,,Bani şi suspine’’. Ei bine, la vremea respectivă, îmi rotunjeam ideile într-un îndem: ,, Imaginaţi-vă că aţi fi cumva pe acoperişul lumii, aci, la noi. Repet, aici, la noi, la români, nu de alta, dar aci e! (http://www.youtube.com/watch?v=BUpWDo_Fafc) …şi v-aţi prinde cu Olguţa Berbec în ritmul cântecului: Hai, măi nană!/ Bată-te norocul!/ Vezi că începe jocul/ Şi noi stăm pe loc!/ Ca şi altă dată,/ Joacă lumea toată./ Hai, nană, odată!/ Numai eu nu joc/ […] Vino nană lângă mine/ Să cântăm danţul săltat,/ Vino nană lângă mine,/ Cum te-am învăţat./ Mândru eşti, bată-te vina,/ Dar nu ştii danţul deloc,/ Nu ştiu ce mă fac cu tine?/ Drag îmi e să joc! […] Hai, măi nană!/ Că sunt uşurică,/ Nu îţi fie frică,/ Mă poţi învârti,/ Că ieri în poiană,/ Ai văzut, măi nană?/ Parcă aş fi o pană,/ Când sunt la iubit./ Vino, nană, lângă mine,/ Să cântăm danţul săltat,/ Vino, nană, lângă mine/ Cum te-am învăţat…, nu aţi simţi cum ne ţin în poală munţii? Nu aţi simţi, în vocea Olguţei, că Dumnezeu ne-a pus pământul la picioare doar pentru a fi şi noi oameni? Nu aţi simţi în trăirile ei că viaţa ne-a fost dată pentru a ne veseli cu toţii, întru` Dumnezeu? Nu aţi înţelege că singura noastră menire în lume se rezumă la iubire de semeni? Asta, dacă suntem şi noi semeni! Nu aţi înţelege că…? Nu?! Păi atunci mai ascultaţi-o încă o dată! Ascultaţi-o şi ascultaţi-i povestea din frumoasa melodie ,,danţ’’! Povestea din spatele acestei poveşti o să ne-o spună ea altă dată…
Aţi aflat-o? …Nici eu. Până atunci vă reamintesc versurile : ,,Vreme trece, vreme vine,/Toate-s vechi si nouă toate;/Ce e rău şi ce e bine /Tu te-ntreabă şi socoate;/Nu spera şi nu ai teamă,/Ce e val ca valul trece;/De te-ndeamnă, de te cheamă,/ Tu rămâi la toate rece.’’ – la care ne îndeamnă ,,suma lirică de voievozi’’, cum îl numeşte Ţuţea pe Eminescu. Întrebarea e: poţi? Lăsând la o parte profunzimea mesajului eminescian, privind simplist întrebarea ,,poţi?’’ şi eu (chiar dacă sunt obişnuit să despic firul în patru), contextual, ridic din umeri şi încerc să mă mişc în ritmul vremurilor, în încercarea de a nu mă lăsa rostogolit de ele. Totul stă însă altfel, în cazul în care ai cunoscut-o (fie şi doar întâmplător, pe internet sau în viaţă) pe Olguţa Berbec, pe cea pe care am botezat-o, la vremea respectivă, ,,frumoasa mea de peste deal’’. Am botezat-o şi am scris (fără să-mi ceară vreodată! Despre ceea ce este valoros, în literatură, în muzică, în teatru, în pictură, în artă, în general, aşa ar trebui să se procedeze, dacă vrem să trăim într-o lume a firescului uman, dacă nu vom grohăi pe te miri unde, în te miri ce fiţuici, în care tot panglicari vom rămâne!), despre ea şi despre mesajul – poveste pe care îl aduce în melodiile sale. Am scris pentru că în momentul în care am văzut-o în realitate am avut impresia că o văd pe Anna Karenina desprinsă din fabulosul roman cu acelaşi nume. Olguţa Berbec chiar seamănă la chip cu celebrul personaj al lui Tolstoi . …Sau cel puţin aşa mi-am imaginat-o eu pe Anna atunci când am citit cartea! La fel mi-am imaginat-o şi atunci când, la nivel mental, am regizat filmul. Revin! Am scris despre Olguţa Berbec pentru că dincolo de ceilalţi interpreţi contemporani cu o vastă experienţă (Niculina Stoican, Petrică Mâţu Stoian, Mariana Ionescu, Sanda Argint, Anica Ganţu, Cristian Bănăţeanu, Nina Predescu, Vasile Ciobanu, Irina Zoican, formaţia Doina Gorjului cu maestrul Blondea şi fraţii Plotogea etc. – să mă ierte cei pe care nu i-am menţionat! – admirabili prin felul în care, atunci când îi asculţi, îţi readuc pofta de viaţă! Excepţie fac, totuşi, cei care marâie, hârâie pe tot felul de ecrane, şi mai şi spun prostii de genul ,,am şi aia,/ ..am şi… ailaltă/ foaie verde foaie lată!’’), ,,frumoasa mea de peste deal’’ vine în cântecul popular cu povestea. Cu povestea mea, povestea ei, în general, cu povestea noastră – am mai spus-o – fără de care noi, ca oameni, nu putem fi. Nu ai o poveste a ta, imanenţă pe pânza vremurilor în care ai trăit, nu exişti! Povestea, permanenta noastră provocare, admirabil pusă în versuri în toate melodiile pe care ea le interpretează! De altfel, cel puţin eu, atunci când o ascult, am sentimentul că Olguţa Berbec spune poveşti, recitând într-un stil personal, (reamintesc faptul că, pe vremuri, poezia se cânta. Ascultaţi în fonoteca de aur a TVR, pe George Călinescu şi o să îmi daţi dreptate!). În consecinţă, Olguţa Berbec, ea însăşi parte a acestui EU-TU cu rest, se diferenţiază tocmai prin modalitatea de a compune texte şi de a le povesti cântând. Până aici, toate bune şi la locul lor! Ca peste tot, în mai toate domeniile, şi aici, în folclor, au existat şi încă vor mai exista interpreţi şi interpreţi ai cântecului popular românesc, cota lor de piaţă o stabileşte, evident, măria sa, publicul! (chiar dacă mulţi dintre voi nu o să fiţi cu mine de acord şi o să clevetiţi împotriva ei. Mă rog, asta face românul care vrea să fie şi el ,,în rândul lumii’’, celălalt meditează, schimbă macazul şi pune osul la treabă). Cum vor sta însă lucurile, de acum înainte, în ceea ce se numeşte clipul muzical în lumea muzicii populare? Vor mai fi pe micile ecrane aceleaşi filmări în care predomină imaginea cu muşcata de pe scara sau prispa casei, cu nu ştiu ce cărăruie de pe malul nu ştiu cărei gârle sau cu coşarea din fundul curţii, imagini reluate obsesiv, de parcă am încremenit în ele? De ce întreb?! Păi, de-aia! Pentru că a trecut vremea lor. Pentru că, din lipsă de profesionalism, au fost şi iar au fost. Prea mult! Toţi ne-am săturat. Chiar şi cei care le-au filmat (în măsura în care le mai funcţionează neuronul)! Pentru că în materie de videoclip şi în cadrul muzicii populare româneşti, a venit vremea să îşi spună cuvântul profesioniştii! Pentru că nu se poate să nu fi văzut această noutate (https://www.youtube.com/watch?v=-0V_4Xv1oYQ) de punere în scenă a mesajului –poveste, adus în acest domeniu de către… Ce să fac? Asta e! Trebuie să recunoaştem, Olguţa Berbec! Felicitări producătorului, felicitări regizorului, felicitări Olguţei! Toţi cei enumeraţi anterior au ridicat rafinamentul musical la rang de artă. Personal, asteptam acest videoclip! Ştiam că el o să apară într-o zi şi uite că a apărut! L-am urmărit de foarte multe ori. Ce pot să spun? Regizorul a făcut din ea o adevărată artistă, un personaj în care a picurat o lume. Ea, Olguţa Berbec (în viziunea regizorului, ca de altfel şi a mea), este tot Anna Karenina, femeia care crede în iubire, dar şi în puterea de a ierta. Ţinuta vestimentară din videoclipul melodiei ,,Iubeşte inimă şi iartă’’ (admirabil interpretată!), specifică vremurilor în care a trăit marele scriitor, a coborât-o în istorie, apoi a ridicat-o, prin semne şi semnificaţii, spre universal, spre locul în care este şi celebrul personaj. Anna Karenina, magnific personaj! Noua apariţie?!… Revoluţionar videoclip! Împarte vremurile: înainte şi după el. De aici încolo, interpreţii profesionişti din folclorul românesc, cei ce îşi respectă menirea, nu cred că îşi vor mai permite să apară pe micile ecrane, cu filmări de trei parale, neprofesioniste, care nu spun mai nimic. Apropo, tot nu v-a spus Olguţa povestea din spatele poveştii? …Nici mie! Din acest motiv, (gândindu-mă la Eugen Ionescu, dramaturgul român care i-a reproşat lui Dumnezeu: Doamne, ai greşit când ai făcut lumea, când ai făcut omul! Trebuia să fi început cu moartea! Să fi început cu moartea şi să fi terminat cu facerea…), cred că şi Olguţa a recreionat povestea lui Tolstoi, însă invers. A început cu despărţirea ,,Azi las în urmă ce-am iubit’’, a continuat cu… ,,Iubeşte inimă şi iartă’’ Sigur se va termina cu… Asta pentru că totul în viaţă e invers! Mda! Voi ce credeţi? Nu ştiţi? Nu se poate, până la urmă tot o să ne lămurim noi, cumva ,,tot o scoatem la lumină’’ – vorba lui Sorescu.
Nicolae Bălaşa
