Marile culturi europene „moralizatoare” îşi au începuturile în modelul creştin, în mituri şi „imaginar colectiv”, alcătuind o totalitate diferenţiată, ce proiectează viaţa în lumina studierii şi asimilării Sfintelor Scripturi. Inserţia, benefică fireşte, a moştenirilor, este evidentă şi dezvoltarea acestora confirmă prin „contingent” evoluţia în decursul veacurilor.
Misterul supravieţuirii lor, într-o vreme a uniformizării, globalizării, se arată a fi, şi astăzi, dreptul naţional la diversitate, căci „unitatea” este parte a întregului.
Universalismul doctrinar, istoriografic al „Orei astrale”, configurează şi „locul consacrat”, din lăuntru şi din afara acestuia, legitimând, difuziunea „modelului cultural”, vatra şi poarta cetăţii.
Programul unei comunităţi şi prin extrapolare, al unei naţiuni (popor), nu este vizibil acceptat decât prin păstrarea şi armonizarea echilibrelor disciplinare echivalente.
În afara acestor condiţionări, dezvoltarea, prin asimilarea unui model impus, este eşec şi imobilism devastator.
„Omul român” se revendică din această mişcare, căci creştinarea „lumii” de la Dunăre la mare s-a făcut fără sabie. Populaţiile scito-dacice, după romani şi greci, sunt singurele beneficiare ale „CUVÂNTULUI”, spus lor de apostoli, prin Sfântul Andrei, purtătorul de semn şi adevăr creştin.
„Cronicarii Grigore Ureche şi Miron Costin, enciclopedistul Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, stolnicul Constantin Cantacuzino, poetul Dosoftei, constituie „fuziunea” stratului laic cu cel ecleziastic din cultura noastră, consemnând dimensiunea populară, ca pe cel de-al treilea strat, ce susţine specificul naţional al acestei culturi.” (prof. Dr. Artur Silvestri)
Noul Testament de la Bălgrad (1648) şi Biblia de la Bucureşti (1688), sunt probe de netăgăduit ale „limbii” literare româneşti” de secol XVII „clasicism românesc”, întruchipând contribuţii şi confirmări ale adeziunii noastre la mişcarea europeană de emancipare şi modernizare.”
„Curentul de românizare” este susţinut şi structurat prin Cazania lui Varlaam (1643) şi prin Psaltirea lui Dosoftei.
Ceea ce se înfăptuieşte prin osârdie şi jertfire, spre simbol şi miracol. Fracturile din continuitatea modelului, brutale uneori, nu definesc un destin naţional, ci perioade de reevaluări, acumulări şi aşezare în virtual şi dinlăuntru.
În eseul pe care îl dezvoltăm, se urmăreşte nu modificarea ţintei, modernizarea „societăţii româneşti”, nici adeziunea la imobilism şi stare latentă, cu zicerea: „Ce ţi-e dat, ţi-e pus pe frunte”, ci pledează pentru înfăptuirea „substanţei culturale propriu-zise”, naţională, a mesajului de solidaritate şi susţinere a „Legii Morale”, în comuniune şi armonie cu specificul regional şi naţional al culturilor şi civilizaţiilor, ce configurează LUMEA.
În această mirabilă îndatorire, faţă de cei ce-au fost, de cei ce sunt şi de cei ce ne urmează, ŞCOALA are contribuţia hotărâtoare, rămâne GLASUL unic din stratul de început, cel ce s-a auzit, în mănăstiri şi schituri, primele academii, colegii ce stau şi astăzi în dreapta noastră devenire.
Perenitatea acestui GLAS, stăruinţa arătată spre efort probează nădejdea noastră de „regenerare”, căci în destinul unui popor, pragurile îşi au obârşie şi loc, „loc consacrat”, cum l-a numit Lucian Blaga.
Să nu uităm „mormântul simbolic”, unde odihnesc, făuritorii de prezent şi viitor şi nici „fabula căii singuratice”, uneori.
Suntem pe un pământ, ca neam, în universalitatea de esenţă”, în care instrucţia, creaţia şi morala creştină definesc trasee şi deschid porţile cunoaşterii şi împlinirii noastre ca fiinţe create după chipul lui Dumnezeu, în timpul dat „Orbi per Urbem”, comunicând în universal pe limba noastră, LIMBA ROMÂNĂ.
George DUMITRU
